Masa (X)

În seara asta l-am surprins pe Gene răsfoindu-mi manuscrisul care a tot crescut, de aproape jumătate de an. Stătea pe fotoliul meu portocaliu, uscat și hârâind cu fiecare respirație, cu un teanc de foi așezate cuminte și ordonat pe genunchiul drept, iar cu degetele sale pătate de bătrânețe, ținea ridicată și prea apropiată de ochi, o ultima pagină plină de text.

-Nu știam că porți ochelari, i-am spus.

-Sunt un lux pe care mi-l permit...

-Îți stau bine, deși te fac să arăți ca un cioclu. Cum e povestea mea? Cum ți se pare?

-Ești un scufundător care ia guri de aer prea mici. Abia apuci să atingi fundul mării și zgârii cu vârfurile degetelor scoicile cele mai colorate, că plămânii îți tipă după aer și trebuie să te întorci la suprafață. Dar poate că vei publica într-o zi.

Îi zâmbesc și frecându-mă la ochi, trag aer adânc în piept și îmi țin respirația până când îmi aud inima bătându-mi în timpane. Scriu.

Sunt un frate care a organizat o înmormântare, deși ar fi trebuit să fiu mai degrabă un frate care organizează o nuntă. Iar de data asta adâncul mării nu mă mai sperie și îmbrățișez senzația de presiune care mă strânge, pentru că aici pe fundul ei îl regăsesc pe Marian.

Fratele meu avea o febră de aproape o săptămână, care nu îl mai lăsa, oricâte pastile de Nurofen lua. Îi era cald deși septembrie nu se arătase atât de fierbinte. Și odată cu fierbințeala se lăsa din ce în ce mai mult în seama unui somn chinuit. Era trecut de ora nouă, după cină, când ieși din camera sa, traversă micuțul hol din fața bucătăriei unde mama pregătea, ca în fiecare weekend, niște frunze de viță de vie, pentru o oală de sărmale, și vroia să se ducă înspre baie.

- Hai să mănânci și tu puțin, în seara asta! l-a rugat Păuna. Ți-am lăsat aici, pe colțul mesei un castron cu ciorbă de cartofi, măcar două linguri să iei și tu, pentru medicamente...

-Mai târziu, i-a răspuns băiatul, fără să-și dea seama. Nu îi era foame ci somn, mereu somn. Doar dacă ar fi putut să doarmă cum trebuie. Când s-a întors de la baie camera l-a întâmpinat cu mirosul ei de aer stătut. Mâine dimineață ar fi bine să deschidă geamul de la balcon și să aeriseasă puțin. S-a schimbat de bluza de casă și de pantalonii de trening, a bâjbâit cu degetele marginea scaunului din colț, după pijamale și și-a făcut o ultimă cruce înainte să se bage în pat. Nu știa de ce, dar cuvintele din Tatăl Nostru i se împleticeau. Patul care l-a primit era cel vechi, cu recamier și furniruri lucioase și grele, dar pe placa lui nu se mai afla acum decât un mic radiocasetofon cu CD, pe care Marian încerca să-i citească cu greu poziția butoanelor de deschidere. Deși o mai făcuse până atunci de mii și mii de ori, în seara asta nu reușea să facă camera și mână să se oprească din rotit. Și într-un final când din boxele micuțe s-a auzit genericul postului Radio România Actualități, Marian a scăpat capul pe spate în pernă, dar perna și patul nu l-au mai putut prinde.

A simțit o cădere într-un gel răcoros și pentru prima data în întreaga săptămână, a lăsat o umbră plăcută să îi atingă tâmplele, să îi șteargă fruntea, să îi răcească ochii și să continue să mărșăluiască, din ce în ce mai jos, pe gât, spre piept și membre, ca într-un final să nu mai simtă oboseală și durere. Și-a spus Acum e bine! și nu i-a fost frică, căci de undeva de deasupra lui încă se mai auzea un interviu cu invitatul emisiunii de după Radiojurnal. Curând, ochii lui, care în mod normal nu reușeau să distingă decât lumina de întuneric, au început să prindă câteva sclipiri, de parcă i-ar fi frecat cu pumnii, puternic, iar acum vedea modele. Numai că sclipirile au început să crească la număr și să pară distante una de cealaltă, mici și multe, mărunte și mișcătoare, de parcă s-ar fi aflat într-un balon negru pe care l-ar fi umflat cu respirațiile lui. Care respirații? Căci acum nu se mai simte congestionat, iar balonul se extinde și odată cu el și sclipirile care îi îmbracă pereții. Și-a dat seama că, pentru prima dată după mai bine de treizeci de ani de la orbirea sa, privea stelele. Și ridicându-și capul a fost mirat să se vadă așa cum eu mă văd și tu te vezi, dimineața, în pat, sub pilotă, sau cearșaf, mai întâi pieptul și apoi burta și nu în ultimul rând, vârfurile picioarelor. Și dincolo de ele o puzderie de constelații iar Marian plutea acum pe spate, prin Univers, înconjurat de o lumină albastră a planetei.

Între timp, eu conduc. E o dimineață de duminică de septembrie nouăsprezece și e trecut de ora 10. Mă îndrept spre o lumină care nu mai e fierbinte, în căutarea unui cadou pentru viitorii fini, pe care urmează sa-i cununăm. Telefonul sună în mașina, dar nu pot răspunde decât pe speaker, iar dincolo de el, printre turațiile motorului, o aud pentru a doua oară pe mama plângând un plâns care au ar trebui să fie auzit.

-L-au luat cu ambulanța și l-au dus la spital pe Marian! Am tras de el, mamă, și nu mi-a răspuns! Nu am putut sa-l ridic în capul oaselor așa că am sunat la Salvare. Acuma au venit și l-au luat! Nu mi-au dat voie să merg cu el! Și noi suntem acum închise în carantină! Nu avem voie să ieșim!

-O să fie bine, ai să vezi... am incercat să o liniștesc deși stiam ce înseamnă asta, căci eu fusesem cel care l-am pozitivat, în vinerea de dinainte.

-Vorbește cu tanti Anișoara, că ea știe acolo la spital... și să te țină la curent!

Deasupra mașinii mele, undeva la aproape două palme deasupra orizonului, în partea dreaptă, un obiect spațial se îndrepta în grabă spre Pământ.

Iar Marian s-a trezit deodată în camera noastră, din casa de la vale, în patul de lângă geam, cu un alt radio lângă cap. S-a uitat curios la tavanul din scânduri gri și a numărat golurile făcute de nodurile care au căzut de-a lungul timpului. Apoi a privind icoana cea veche din colțul camerei și a rămas mirat să vadă că modelele făcute de bunici, atunci când au ridicat casa, liniile subțiri, trase cu var albastru peste șabloane, au rămas să împopoțoneze, într-o copie de artă rurală, pereții de lut. Leghicerul de pe peretele din stânga, de deasupra patului unde dormeam eu vara, era tot același din copilăria lui, numai că acum avea ciucurașii mâncați de molii. Marian a închis ochii și i-a redeschis. A strâns din ei și i-a redeschis largi, de parcă ar fi vrut să se convingă de adevăr, iar ochii nu ar fi fost ochi ci guri, care cer să fie hrănite. Dar camera nu a dispărut și nici lumina de septembrie care intra pe geamurile acoperite pe jumătate de hârtie albă. A sărit din pat așa cum era, în pijamalele cu nasturi largi și a deschis ușa camerei dinspre sală, iar acolo l-au întâmpinat două bătrâne care așteptau pe patul din paie, gătite cu haine frumoase și care s-au rușinat de muntele de bărbat,care a năvălit lângă ele, dar care au spus într-un glas Să trăiască conu’ mire!. Nu le recunoscuse chipurile, deși i se păreau familiare.

-Săru’mâna... le-a spus și a ieșit mai departe afară, pe prispă, unde soarele i-a făcut ochii să-l doară, Când a ridicat mâna să o pună pavăză, Marian l-a văzut pe tata, în costumul lui negru, cu cămașă și cravata albastră, pe care am purtat-o și eu în liceu, cum iese dinspre chilerul cu beciul, având o carafă de sticlă, plină cu vin, în mână.

-Hai mai Mariane, mai! Nici acum nu te-ai îmbrăcat! Acuș tre’ să plecăm la biserică, că ne așteaptă fata aia și tu tot în pijamale ești? l-a dojenit zâmbind Alecu.

-Dar mama unde-i? Ceilalți?

-Mai încolo...

În grădină se puseseră două rânduri de mese, cu bănci de lemn, de o parte și de alta a lor. Mesele erau acoperite cu hârtie albă și erau pline de farfurii albe cu dungi roșii, porțelan de la fabrica din Alba, de căni și pahare pătrate din sticlă. Marian ar fi vrut să-i spună ceva tatei despre feliile de pâine, scoase prea devreme pe masă, despre muștele care le-ar fi călcat, nesățioase, dar din vie a început să se audă muzica. Niciodată via din fața casei nu fusese atât de foltănoasă și de verde. Nu avusese niciodată șpalierii atât de drepți și sârmele atât de întinse, dar din ea se vedeau acum vreo trei capete de țigani, acoperite cu pălării din acelea vechi, care începuseră să bată la o tobă vechi o melodie care spunea că e sărbătoare.

În magazinul micuț de pompe funebre se simțea frigul. Vânzătoarea mi-a citit un pomelnic lung de lucruri pe care decedatul ar fi trebuit să le aibe la el, în momentul când aveam de gând să-l ridic de la morga spitalului, dar și-a dat seama pe la jumătatea listei că nu o ascultasem. Îmi pierdusem privirea și atenția pe cele două date trecute pe crucea fratelui meu, ironice în complementaritatea lor. Nouăsprezece ianuarie - nouăsprezece septembrie. Mi-a spus să nu îmi fac griji pentru că, prin magazinul lor, voi avea tot sprijinul necesar. Țin minte că m-a întrebat dacă fratele meu avea pregătite haine de înmormântare. I-am răspuns că era prea tânăr ca să ne gândim la asta. Vânzătoarea m-a asigurat mai departe că se va găsi ceva și pentru el. Cred că ar fi trebuit să refuz șapca pe care i-au pregătit-o, pentru că îl îmbătrânea.

La țară, tata l-a îmbrăcat pe Marian de față cu tinerii care îi veniseră la nunta. Nu le recunoștea chipurile, dar sigur erau de prin mahala, leaturi, veri sau fini de a șaptea spiță. L-au îmbrățișat cu toții și l-au sărutat pe obraji, ba chiar i-au pus și ceva bani în buzunarul de la costum. Deși unii păreau mai degrabă monede. Apoi, cu țiganii muzicanți după ei și cu alaiul de femei și tineri, Alecu și Marian s-au suit în căruța care aștepta la poartă, cu două iepe gri, au mai aruncat o gura de vin peste nisipul uliței și, în chiuituri, au pornit-o spre biserică.

Marți dimineața eram vreo patru sau cinci oameni, care așteptam la ușa morgii spitalului să ni se dea morții. Bătea un vânt rece și eram zgribuliți unul în celălalt aproape, când au ieșit cei doi asistenți, în combinezoane albe și ne-au spus:

-Nu mai durează mult. Vi-i imbrăcăm și vă strigăm să-i luați. Să fie mașinile pregătite! Au intrat pe urmă, ca doi astronauți în containerul din curte și au închis ușa după ei.

Tudum! Tudum! făceau morții dinauntru, ca niște pești congelați.

Apoi ușa se deschide și se strigă un nume

-Avasiloaie! la care se răspunde ca la catalog. Numai că acum elevul este prezentat la față într-un sunet scurt de fermoar tras în jos. Nu mai mult de 5 secunde. În dimineața întunecată, toți par bucuroși că se termină calvarul.

-Petrescu!

-Aici! spun tresărind.

-El e?

-El! rostesc cu părere de rău căci nu le-am spus să-i dea șapca jos. Dar un mort nu se poate duce cu capul gol la groapă. Apoi fratele meu se închide scurt la față și se sigilează. Urcăm repede în mașină și ne îndreptăm clandestin spre biserică. Preotul paroh nici nu știe că venim, dar mătușa noastră care are cheile în grijă, ne-a făcut un serviciu. Suntem puțini, unchi și veri și cineva împarte repede lumânările și colacul. Preoții, care s-au încumetat să vină, liturghisesc încet și dureros :

-Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Carele ai călcat moartea și pe diavol ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne odihnește sufletul adormitului robului tău, în loc luminat, în loc cu verdeață...

Lângă mine, un telefon e deschis în apel astfel încât Păuna și Doina, din carantina lor, să poată auzi slujba. Și eu plâng, încet, ochii mei refuzând să se mai oprească din fierbințeală.

La biserica din sat, Alecu îi dă lui Marian o lumânare aprinsă, din ceară curată și îl lasă să înainteze în nava răcoroasă. Argintul ferecăturilor răspunde cuminte lumânării și aduce în prim plan albastru iridiscent al safirelor bătute la încheieturile sfinților. Iar de pe masă, cele două coroane de aur, stropesc cu picături sângerii de rubine pereții.

-Dar mama? Doina? Unde sunt? întreabă Marian, încetișor, lumea din biserică.

-Mai încolo... îi răspunde vocea tatei, dintr-o bancă de lângă Scaunul Împărătesc.

Mireasă cu chipul ascuns e voluptuoasă și se ține înconjurată de nași, doi arhangheli coborâți special de pe naos. Dintre ușile altarului se aude un glas mare care zice:

-Dumnezeule cel sfânt, Care din țărână ai făcut pe om și din coasta lui ai făcut femeie...

În același timp lângă mine, la căpătâiul mesei, cu ceara picurată de Panahidă, celălalt preot, cel clandestin, citește despre o putere pe care Dumnezeu le-a dat-o apostolilor săi, pentru dezlegarea și iertarea păcatelor și cere și el, cu voce de taină de data asta, doar pentru 6 perechi de urechi, dezlegarea adormitului robului Său, de păcatul cel sufletesc și trupesc. O flacără pocnește.

Pe masa din sat, vinul e de un roșu purpuriu, greu, mătăsos și curge dulceag pe buzele și limbile celor care se încununează. Abia acum Marian vede obrajii albi ca zăpada a miresei sale și buzele cărnoase. Și după ce gustă amândoi de trei ori din cupa de argint de lângă Evanghelie, preotul le pune mâinile una peste cealaltă, împreunate. Mâna miresii e caldă și plină, promitânu-i lui Marian o certitudine. Din strană cântărețul cântă:

-Isaiie, dănțuiește; Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu, pe Emanuel, pe Dumnezeu și Omul. Iar alaiul, preot, mirii, nașii-arhangheli și tata, intră de braț, prin ușa din stânga a altarului, în eternitate.

La cimitir, eu stau pe marginea gropii și aștept groparii să-și termine treaba.