Bărbatul a fugit din Alexandria în miezul nopții, așa cum se găsea, doar în cămașa subțire de in. Remușcarea păcatului l-a cuprins cât încă prostituata de sub el nu se oprise din gemetele de plăcere. S-a ridicat din pat înfricoșat, scârbit de mădularul care se arăta curajos acum, limba de carne care îl condusese iar la desfrânare.
- Stai liniștit, era bine ! i-a spus femeia cu părul răvășit, râzând de el, cu dinții goi, cu sânii goi, în lumina slaba a lunii, căci el plângea pe marginea patului, un plâns înecat, cu lacrimi amare și fierbinți.
- Tragem obloanele ferestrei, iar Dumnezeul tău nu o sa ne mai vadă, dacă asta te îngrijorează. Hai in patul meu si ascultă-mă, îi spuse ea, cuprinzându-l cu brațele. Au mai fost și alții ca tine, dar niciunul nu a plâns.
Bărbatul însă nu vroia sa o asculte. Nici măcar nu se mai uita înspre ea, ci își bătea tâmplele cu pumnii, căinându-se:
- Doamne miluiește-mă ! Doamne iartă-mă caci nu am știut ce fac ! spunea el.
- Și crezi că te ajuta asta ? Îți arunci slăbiciunile pe mine și îți cauți scuze ca Adam in Rai ...
Vorbele desfrânatei l-au durut ca un vătrai încins înfipt în inimă, căci femeia avea dreptate, sufletului lui fusese slab dintotdeauna. Sămânța plăcerii se regăsise în el încă din tinerețile sale, când visa, citind Psalmii, la coapse moi de fată, iar când muncea la câmp cu ceilalți frați, văzând femeile care mai treceau pe lângă ei, se gândea mereu la forma și greutatea sânilor lor.
-Iartă-mă! Iartă-mă măcar tu, căci ai căzut cu mine în păcat! Am căzut amândoi! Te-am dus și pe tine ...
-Pe 5 bănuți de aramă, să nu uiți asta! Apropo, dacă tot ai mustrări de conștiință, nu văd de ce aș fi obligată să ți-i dau înapoi.
A fugit din Alexandria în miezul nopții și tot ce mai auzea în urma lui nu era decât râsul femeii și blestemele ei, atunci când a dărâmat masa de lemn de lângă pat și a spart lampa cu ulei.
Noaptea era sufocantă, iar casele păreau că se strâng în jurul fiecărui plânset pe care îl scăpa. Pașii lui împiedicați l-au dus pe străduțele prăfuite, unde dormeau câini costelivi, iar bețivii se aplecau să scape de excesul de băutură. Și niciun câine nu și-a ridicat ochii spre el, iar bețivii nu au scos decât un sforăit. Praful se ridica în urma pașilor săi, iar în inima sa simțea frică. Fugea acum pe lângă zidurile de lut și paie, pe lângă uși de lemn, aspre și uscate, pășea greoi pe lângă ferestre, din spatele cărora alți bărbați și alte femei dormeau împreunați, în carne și vise și dintr-o dată simți cum o sete îi cuprinsese gâtul, dar o pustiire ca a ei nu mai întâlnise niciodată. Pe bărbatul care fugea îl durea gura de sete, gâtul îi era plini de spini de salcâmi, iar stomacul îi ardea de venin.
S-a îndreptat către o fântână răsărită din noapte, pregătit să se adape, dar lângă uluc dormea un asin uitat de cu ziuă. Iar animalul îmbrăcat în întunericul nopții l-a speriat și mai tare, căci părea să-i citească cu ochi umezi inima plină și era gata gata să râdă și el de sărmanul bărbat. L-ar fi blestemat pe animal, dacă nu îl dureau dinții și s-a aruncat cu capul înainte în teică. Dar apa era sălcie și asinul scapă doar un oftat prelung.
Cu apa pe față bărbatul care fugea din Alexandria întindea mâinile să caute puncte de sprijin. Dar nu găsi decât gardurile de nuiele care îl duceau dincolo de grădinile de zarzavat și de staulele târgoveților, către ultima biserică de dinaintea Porții din est. Bărbatul nu mai plângea acum, dar bolborosea ceva tânguit și își tot ștergea chipul, de șiroaiele ce se scurgeau din părul său. Printre tufele de ardei gras, greierii cântau. Iar dintr-un coteț, un cocoș trezit de tumultul bătăilor inimii păcătosului, cânta de trei ori. Ce ceas să fie oare?
Cu degetele adulmecând, bărbatul atinse treptele bisericii. Una, două, pe a treia doarmea un călător istovit, care nu a mai prins loc în han. Era un bătrân și avea barba țepoasă, iar înauntru, diaconul aprindea candelele de la icoane, una, două, trei, și slujea Miezonoptica, iar citețul tocmai rostea starea a treia.
-Caută spre mine și mă miluiește, după judecata Ta, față de cei ce iubesc numele Tău ! rosteau și buzele bărbatului care acum stătea în pridvor, ascuns după o coloană în umbră. Și în biserica scufundată în întuneric, un arhanghel părea că se uită printre gene la bărbatul din pridvor, care nu mai îndrăznea să intre.
-Pașii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, și să nu mă stăpânească nicio fărădelege ! rosti iar diaconul și undeva în noapte se auzi zgomotul unui lacăt greu cum se închide. Oare gărzile orașului ieșiseră să patruleze și au ajuns la poartă ? Sau fața lui Dumnezeu se ferecase în cer?
Când bătrânul de pe trepte se ridică în capul oaselor, bărbatul se hotărâ să privească spre deșertul de dincolo de ziduri și simți să se îndrepte într-acolo. Iar citețul începu să recite din Psalmii lui David, un psalm despre ajutorul lui Dumnezeu care venea din munți.
Porni la fugă deci, încălțările sale speriind acum un motan adormit, și poate două păsări de deșert, dar nu se mai opri decât atunci când, în fața ochilor săi, dintre două stânci tăioase, i se ivi în față silueta masivă, neagră, corpul unui uriaș de fier ce părea nelalocul lui.
-Doamne miluieste-mă! spuse bărbatul din nou, căci în depărtare, de-a stânga și de-a dreapta siluetei de metal, stăteau pe vârf de munte Îngerul Luminii și Îngerul Întunericului, unul ținând în mâna sa o pană de cocor, iar celălalt arme teribile. Dădu roată stâlpului și văzu că e un imens picior îngropat în solul uscat al deșertului și care părea, în întuneric, că atinge țesătura cerului, ba chiar că o străpunge pe undeva. Uitându-se la turnul macaralei, bărbatul cu inimă grea se urcă în el. Noaptea aproape se termină, când ajunse în vârf.
Sus a început să se roage, știind că se află poate mai aproape de urechea lui Dumnezeu. S-a rugat pentru el și pentru femeia cu care a căzut în păcat, s-a rugat pentru mama sa și pentru tatăl său, pentru frații pe care îi lăsase în oraș. Și când a terminat rugăciunile pe care le știa, le-a luat de la capăt. Și noaptea i-a fost urmată de zi, și ziua iarăși de noapte, într-o succesiune rapidă de stele și zori. Iar cei doi îngeri au continuat să-l urmărească de pe vârfurile lor, și câteodată, Îngerul Întunericului îi aducea femeia desfrânată lângă el, iar Îngerul Luminii o îmbrăca.
De pe vârful turnului său de macara, pustnicul a văzut lumea ridicându-se în jurul său. A văzut orașe, mașini și avioane. A văzut timpul cel nou devenind timpul cel vechi și odată, i s-a părut că vede în depărtare un alt bărbat care-l privește, de la ultimul etaj al unui bloc, dintr-un apartament care i se părea acum mic și străin. Și s-a rugat mai departe, pentru femeia pe care o dusese în păcat, pentru mama sa și pentru tatăl său, pentru frații săi pe care îi lăsase în oraș, chiar și pentru bărbatul din apartament, iar el se lăsa mereu la urmă.
La câteva seri de când am revenit în apartamentul tatălui meu, după moartea lui, când încercam să mă hotărăsc dacă să-l vând sau nu, am văzut printre blocurile vechi din cartier silueta turnului de macara. Nu o mai văzusem până atunci și nu cred să fi fost acolo, în copilăria și adolescența mea. Dar turnul părea vechi și ruginit, cu blocurile crescute pe lângă el, ca niște puieți, pe lângă un copac adult. Să fi apărut de atunci?
I-am întrebat de curiozitate pe vecinii de pe scară, ce știu despre macara dar până și domnul de la parter, cel mai vechi locuitor al blocului, mi-a răspuns :
-Nu știu! Dar ce îți pasă?
-Pentru că tata a murit, apartamentul e gol, mi-e dor de el și cred ca Dumnezeu e nedrept! i-am răspuns, fugind.
Măcinat de curiozitate, am căutat să ajung la turn într-o zi, sa-l văd mai de aproape. Am împachetat două cu sticle cu apă și am pus o bucată de colac de la pomana tatei, în rucsac, dar nu am reușit să dau de el, deși mi se părea că-l văd strălucind pe deasupra blocurilor. Am ajuns să rătăcesc până la miezul nopții, prin străduțele încâlcitei ale mahalalelor, fără să pară că m-am apropiat măcar. Dacă stau bine să mă gândesc, m-am izbit de două ori de două bătrâne, care m-au pironit cu ochii lor albi și au râs de fâstâceala mea, cu gura știrbă.
Azi noapte, când mă pierdusem printre cărțile vechi ale tatei și îi împachetam lucrurile de care eu, acum, nu mai aveam nevoie, deși le râvnisem cândva, am observat un stol de cocori, învârtindu-se pe cer, deși nu e deloc anotimpul lor și nici nu știu să se fi făcut vreun ochi de apă, în mijlocul betoanelor care ne ard. Din cauza lor nu am putut să dorm, așa că am luat din cuier binoclul tatălui meu și i-am urmărit să văd unde se strâng. Făceau un cerc impresionant, dar fără zgomot, deasupra macaralei.
Câte două -trei, câte două-trei, am văzut apoi păsările coborând pe acoperișul turnului și cu aripile lor, cum au ridicat un pustnic bătrân la cer.
Mi-e dor de Dumnezeu și de ai mei. Dar sunt prea mândru ca să recunosc !
-text inițial publicat pe blogul Cugetările Sărmanului Isidor