Serafim

sau o poveste despre blesteme

Chipul lui Serafim era practic chipul oraşului.

Îl găseai decupat şi lipit în caietele de şcoală ale fetelor, în portofelele profesoarelor lor, ascuns în spatele fotografiilor soţilor şi chiar şi pe carpetele din dormitoarele conjugale, veghind somnul tinerelor mirese. Dar asta a fost cândva.

Serafim era bărbatul pe care toate femeile din oraş îl venerau. Serafim era bărbatul de pe buzele lor, cel pe care toate îl sărutau, era numele pe care toate îl gemeau de plăcere. Şi, bineînţeles, cel pe care noi toţi bărbaţii îl uram.

Nimeni nu s-ar fi gândit să îi facă rău însă. Cu statutul său aproape dumnezeiesc, ridicat în slăvi de canalele media, Serafim era noul Idol al Noului Babilon. Dacă stau bine și mă gândesc, până și numele îi era practic predestinat la asta... A fost prima mare vedetă al primului Mare Concurs de Talente. Stea pe bună dreptate, căci după el, nimic nu a mai părut să aibă un asemenea impact la public. Fusese descoperit, aşa spune povestea, aşa mint biografii lui, dar adevărul e cel mai probabil, ascuns undeva într-un fișier criptat al Companiei de Televiziune şi Radio. Şi în ce a văzut doctorul legist, în dimineaţa asta. În fine, mă grăbesc...

De fapt, povestea aceasta nu e a lui Serafim ci e a blestemelor. De ceva vreme, în oraş, se aciuaseră între Podul Informaţiei şi Podul Carol, o şatră de nomazi, caractere ciudate, cu păr de foc, piele neagră şi ochi albaştri, condusă de trei frumoase care se spune că ar fi făcut vrăji cu cartofi, cele mai puternice vrăji cunoscute vreodată de om. Deşi, în Noua Era nimeni nu mai credea în ghinion, deşi, în Noua Eră, binele şi răul teologic fuseseră abandonate ca fiind materiale nedemne de buletinele senzaţionale de ştiri, care străpungeau atmosfera, din jumătate în jumătate de oră.

Legătura dintre cele trei frumoase şi Serafim trece pe la Claudia.

Am mai spus-o, Serafim era amantul la care toate femeile din oraş râvneau. Numai că bărbatul acesta părea să ducă o viaţă solitară. Desigur, apărea în coloanele ziarelor de mondenităţi însoţit, la braţ, de o anumită vedetă de cinema, de o anumită vedetă a muzicii, de o anumită politiciană, dar se părea că nimeni nu îl cucerise pe deplin. Claudia fusese una dintre aceste însoţitoarele ale sale. Avusese suficientă răbdare încât să îl asculte pe Serafim şi astfel, în mai puţin de jumătate de an, îi ajunsese una dintre confidente. Se mândrea chiar că el îi e ca o carte deschisă în faţă (deşi un secret tot se mai afla ascuns) şi astfel, avea aşteptări destul de ridicate, ca după numeroasele nopţi petrecute împreună, ea o să-i devină soţie, ea o să-i devină moştenitoare, cea cu care Serafim avea să îşi împartă jumătate din imperiul său artistic. Nu se aşteptase însă la un refuz din partea cântăreţului. Nu se aşteptase ca acesta să îi spună un "nu" clar şi răspicat, chiar în faţa camerelor de televiziune, chiar la o oră de vârf, în cadrul unui talk-show la care erau invitaţi. Scuza folosită de el, părea de-a dreptul banală:

- Dacă Serafim s-ar căsători, cum ar mai râvni femeile la el?

Refuzul a distrus-o pe Claudia. Atâta timp, atâta muncă depusă iar "cântăreţul lui peşte"o trecea în rândul aventurilor de-o noapte? De aici a început declinul lui.

Mai întâi Serafim a început să-şi simtă pielea ca şi cum mici furnici invizibile l-ar fi proclamat noua lor colonie. Apoi flăcările din dreptul inimii şi mirosul, mirosul insuportabil de plastic ars, topit, care îi ieşea atunci când deschidea gura. Asta l-a obligat să nu mai iasă din casă. Şi vocea care nu mai avea nimic special în ea, ceea ce i-a trezit pe oameni de sub vraja sub care stătuseră atâta vreme. Ochii şi părul i s-au decolorat peste noapte, iar fotografiile sale, toate, chiar şi cele de pe panourile publicitare, au început să piardă câte un vierme, doi, pe zi. Chiar dacă erau făcute din plastic. Chiar dacă erau holograme.

În cele din urmă Serafim s-a îngrăşat. Şi-a lărgit corpul într-un hal atât de oribil încât toată lumea îşi întorcea capul în scârbă, atunci când îşi aduceau aminte de numele lui. Iar moartea l-a găsit în mai puţin de şase luni. Moartea însemnând, pentru el, ascunderea trupului său din aliaje super-uşoare şi casarea creierului pozitronic, care ar fi dus la faliment suficientă lume.

Şi ştiţi ce e culmea la cazul ăsta? Se pare că nici pe androizi nu-i mai ocolesc blestemele din dragoste.