Prietenul nostru Ripley

despre Cameleoni

Ar trebui să încep această scrisoare către tine, drag și vechi prieten, cu niște scuze. Între noi, corespondența nu și-a mai regăsit destinatarul, ocupați fiind, atât eu, cât și tu, de tumultul vieții. Deși, orașul în care locuiesc acum, pare unul adormit, cu străduțele sale care se trezesc abia dimineața, după ora 7 și adorm repede, la primele străluciri de stele. Dar nu despre oraș vreau să-ți vorbesc acum, ci despre Ripley.

Într-o duminică dimineața, cu puțin înainte de micul dejun, am fost abordat de un bărbat străin. Mi-a zâmbit cald, așa cum îi zâmbești cuiva pe care nu l-ai mai văzut de foartă multă vreme și pe care îl reîntâlnești, neașteptat, în cele mai neobișnuite colțuri ale lumii. Mi-a zâmbit și mi-a spus pe nume, cu un ușor ton de dezamăgire, pentru că pe moment, nu îi recunoșteam chipul. Dar ce chip sa-i recunosc, căci el părea să poarte patru.

Și apoi s-a prezentat. Scurt.

-Tom, Tom Ripley.

Iar primul său chip era cel al lui Alain Delon și ziua în care ne-am întâlnit, era Plină de soare. Purpuriu, dacă îți vine să crezi. Ce fermecător!

Dincolo de această introducere, aș vrea astăzi să-ți vorbesc din nou despre filme, iar inspirația acestui articol a venit după o scurtă reclamă, a celor de la MUBI, care anunța seria a cărui personaj principal este Tom Ripley, un sociopat fără de pereche.

De ce am ales să-ți scriu despre Ripley? Pentru faptul că, în patru apariții cinematografice (cinci de fapt, dar despre Ripley Underground nu vorbim!), acest personaj a fost interpretat de patru actori diferiți, având motivații și caracteristici psihologice diferite. Talentul cameleonic al lui Ripley, de a copia și reflecta, ca o oglindă, imaginea unui alt bărbat, m-a atras la el. Și îl face să se regăsească cu ușurință, atât în Europa anilor '50-'60, dar și în cea a anilor 2000, cumva aparent nemuritor.

În plin soare (1960) reprezintă debutul pe marele ecran al lui Tom Ripley, un personaj controversat, un ucigaș care și-a câștigat simpatia publicului, datorită aptitudinilor sale de falsificator dar și pentru inteligența, șarmul și aparentele cunoștințe culturale fără limite, pe care le utilizează, deși în pelicula de debut, Tom are origini umile.

Așa cum am început mai sus, prima apariție a lui Ripley pe marele ecran datează din 1960, în ecranizarea lui Rene Clement. Producție franceză, pe lângă Alain Delon, la debut, îi mai regăsim și pe Maurice Ronet (în rolul lui Phillipe Greenleaf), Marie Laforet ( în rolul lui Marge Duval, iubita lui Phillipe), dar și pe Elvira Popescu (în rolul doamnei Popova, personaj secundar).

Scenariul este inspirat din romanul Talentatul domn Ripley (1955) al Patriciei Highsmith și prezintă povestea unui tânăr american, care sosește în Italia, cu misiunea de a-l aduce înapoi acasă, pe fiul unui magnat al transportului naval. Misiunea, bine plătită, se termină cu moartea fiului magnatului și cu impersonarea acestuia, chiar de către cel ce se considera prietenul său. Povestea este despre un bulgăre de minciuni, care crește și tot crește, dar și despre o a doua crimă, atunci când Ripley este amenințat cu demascarea.

În plin soare (1960) îl prezintă pe Ripley, coleg de facultate, al bogătașului Greenleaf, cu o relație de prietenie între cei doi bine definită. Philippe este liderul acesti grup de doi, este zgomotos și expansiv. Banii și originea îl fac arogant. Față de Tom se comportă ca un patron cu majordomul său, iar cu Marge, logodnica sa, pare să aibă momente de sinceritate, deși o înșeală, atunci când are ocazia. Încă din primele scene, Ripley își arată talentul de plastograf, dar e inofensiv. Phillipe și Tom nu sunt altceva decât doi motani, în căutarea aventurii, iar banii de care ei dispun, prin buzunarul larg al numelui de Greenleaf, le facilitează o viață aventuroasă, într-o Italie a anilor '50-'60, plină de culoare, muzică și libertate.

Philippe îl domină pe Tom, așa cum face, prin personalitatea sa explozivă, și cu ceilalți din jurul său. Însă această dominație este scânteia care produce dezastrul. Ripley află că nu va mai primi premiul de 5000 de dolari, de la tatal lui Phillipe și că misiunea sa se poate considera încheiată. Dar, în ciuda faptului că i-a împărtășit prietenului sau temerile că va trebui să părăsească Italia, la fel de lefter cum a venit, ba mai mult obișnuit acum cu aventurile de vară, acesta din urmă îi râde în față, sătul de băiatul sărac și ar vrea să se descotorosească de majordomul incomod, cât mai repede. O ceartă se naște la bordul iahtului lui Phillipe, de față cu Marge, iar Tom ajunge aruncat în barca de salvare, abandonat pe mare, sub soarele arzător al dupa-amiezii. Aici, acum, în mijlocul mării Ripley pare că realizează unicitatea sa. Diferențele de clasă, banii, nu vor fi niciodată de ajuns, pentru a putea șterge granițele perceptibile dintre cei născuți cu nume grele și restul. Iar Tom nu mai vrea să fie în această a doua categorie. Insă pentru asta trebuie acțiune!

Un cercel al unei alte femei, plantat pentru a fi găsit de Marge, o fac pe aceasta să-l părăsească pe Phillipe. Singur cu Tom, pe iaht, în timpul confruntării, acesta se alege cu un cuțit implantat în inimă. O moarte rapidă. În zgomotul monoton al valurilor, Ripley încearcă să scape de cadavru, învelindu-l cu o velă și aruncându-l în mare, proces în care aproape cade peste bord. Dar Phillipe nu se va lăsa dus, atât de ușor, cadavrul făcându-și apariția, la finalul filmului, prins de cârma vasului, chiar în momentul în care Tom se bucura, alături de Marge, de banii ei. Căci în această prima apariție a lui Ripley, nu Tom e cel care se alege cu averea prietenului său, ci Marge, conform unui testament falsificat. Tot ca o notă diferită, finalul filmului ne prezintă ofițerii de poliție, care sunt, în umbra vilei, în mijlocul unei capcane întinse lui Ripley, gata să îl pună să plătească pentru faptele sale căci, morala dictează, nu se poate lăsa un păcat nepedepsit.

Acest prim Ripley își motivează crima, nu neapărat prin lăcomie sau obsesie, ci mai degrabă prin gelozie adolescentină, cauzată de inferioritatea de clasă, pe care o simte față de prietenul său. De faptul că pentru Phillipe, Ripley nu e mai diferit decât grădinarul tatălui său, sau șoferul, sau majordomul care culege din urma câinilor, sau aduce ziarul la micul dejun.

În Talentatul domn Ripley (1999) a lui Anthony Minghella, a treia reprezentare filmografică a personajului, din punct de vedere cronologic, dar a doua din punct de vedere al poveștii sale, Ripley poartă figura nevinovată a lui Matt Damon. Și nu știu cum, doar lui îi iese atitudinea ușor stânjenită de băiat ce se chinuie să iasă din adolescență, dar care se trezește la masa adulților.

În Talentatul domn Ripley (1999) personajul nostru este îmbrăcat cu noi detalii. Totul pornește de la o haină luată cu împrumut, care îi permite ca, la o petrecere a High Society new-yorkeze, să se dea drept absolvent de Princeton. De fapt, la petrecere, cel care dă tonul și împinge prima firmitură de minciună, pe povârnișul sorții este chiar seniorul Greenleaf, care pare că îi fortează povestea colegialității și a amiciției de la Princeton, a tânărului Tom Ripley, cu fiul său Dickie Greenleaf - interpretat de Jude Law. Iar datorită stânjenelii pe care o poate afișa atât de bine Matt Damon, Greenleaf tatal îi face aceasta propunere, de a merge în Italia, pe banii săi, pentu a-i recupera fiul - oaia neagră a familiei, dedat plăcerilor vieții și muzicii de jazz- înapoi în sânul cald al afacerilor de familie.

Iar dacă în primul film, Delon nu pare că dă dovadă a fi un Ripley prea meticulos, poate doar atunci când modifică pașaportul lui Phillipe, aici Damon își pune personajul la treabă. Pentru a se da drept un absolvent de Princeton și un membru al elitei, Ripley își studiază bine ținta și îi copiază gusturile, până și în materie de muzică.

Dar apropierea amicală dintre Tom și Dickie e mai mult decât jocul dintre doi foști colegi. Deși Dickie nu pare să-și amintească de Tom din facultate, îl acceptă în preajma sa, îl tratează ca pe un similar, însă observă ceva nelalocul lui. Apropierea care devine obsesie, atunci când Tom e surprins că îi poartă hainele și îl imită în oglindă. Sau atunci când îi stârnește gelozia logidnicei lui Dickie, Marge - jucată de Gwyneth Paltrow și în același timp, Tom se oferă să îi devină fratele pe care Dickie nu l-a avut niciodată. Iar scena băii e plină de tensiune sexuală între cei doi.

De fapt această nouă latură sexuală a lui Ripley, subtilă, subînțeleasă, este cea care îi dă o anumită greutate motivației sale de a ucide. Singuri, în preajma apelor din San Remo, Tom îi mărturisește sentimentele sale lui Dickie, așteptând cumva din partea sa o reciprocitate, atât cât se poate, în această perioadă represivă. Dar Greenleaf îi răspunde cu jigniri, îl numește leneș, parșiv și parvenit, scârbit parcă de curajul apropierii. Iar atunci Ripley reacționează, lovindu-l cu vâsla în cap. Furie născută din dragoste obsesivă, care se transformă mai apoi într-o ultimă îmbrățișare, în acalmia mării.

Ar mai fi ceva de menționat despre latura de manipulator a lui Ripley. Nu știu cât din ea i se datorează talentului actoricesc a lui Matt Damon, cât scenariului sau chipului nevinovat, dar singura care are de suferit de pe urma ei e Marge, căci ea îi deschide ușile vilei din Mongibello, iar Ripley profită, ca un vampir. Cu privirea sa timidă, căzută pe după ochelarii groși, Tom îi oferă un sentiment de siguranță, îi câștigă încrederea. Cu vocea sa tremurătoare și atitudinea sfioasă, o hrănește cu scrisori falsificate și cu povești despre un Dickie care suferă din cauza comportamentului său nepotrivit față de logodnica sa. Cu aceeași atitudine de om care nu are nimic de ascuns, o minte de față cu detectivii, chiar și atunci când Marge are o cădere nervoasă.

În această a doua apariție Ripley ucide din obsesie, nu neapărat pentru bani. Ucide pentru că vrea să confunde și să se scufunde, întru totul, în viața lui Dickie Greenleaf. Apoi ucide din nou, de două ori chiar, când este amenințat cu demascarea - atât cea legată de dedublarea cu Dickie, cât și cea legată de latura sa homosexuală.

Mă văd nevoit să iau o pauză de la epistola mea și aș vrea să stiu cum te simți în Hamburg? Cum se prezintă orașul în fața ta? Am înțeles de la prietenul nostru Ripley, că ar fi potrivit pentru a mă apuca de pictură, dacă aș hotărâ să mă mut cu tine. Nu aș avea nevoie de prea multe culori, dacă îmi permiți gluma. Apropo de pictură, poți să-mi recomanzi pe cineva? Un restaurator bun, sau un tâmplar? Aș avea nevoie să înrămez un tablou, o acuarelă italiană. Păcat că Zimmermann s-a retras, iar Trevanny nu m-a convins de talentul său.

În ultimele două filme despre care vreau să-ți vorbesc, Prietenul american (1977) și Jocul lui Ripley (2002), prietenul nostru comun suferă o transformare, atât fizică, cât și psihică.

Din punct de vedere fizic, Ripley se situează la extreme - în versiunea lui Wim Wenders este jucat de Dennis Hopper, iar în versiunea Lilianei Cavani, e interpretat de John Malkovich.

Psihic, Ripley este matur. În versiunea lui Hopper, Tom Ripley este un singuratic plictisit de lumea în care se învârte și care caută un sens în tot ce face. În versiunea lui Malkovich, Ripley este atât de obișnuit cu crima, încât trece de la o stare la alta, cu o naturalețe a unui gurmand, care trece de la un fel de mâncare la altul. Acum îl vedem că ucide bodyguardul care îl jignește, iar în scena imediat următoare, dă dovadă de tandrețe familială cu soția sa. În ambele versiuni, tentele subtile ale homosexualității sale au dispărut, iar Ripley acum este dominatorul.

Cele două filme au la bază același roman al Patriciei Highsmith - Jocul lui Ripley (1974), în care Tom, pe care îl urmărim, capătă mai degrabă un rol secundar în poveste, deși el este cel care determină firul poveștii. În ambele filme, Ripley acceptă să joace un joc periculos, cu un interlop - Minot/Reeves. La cererea acestuia, de a-l ajuta cu asasinarea unui inamic de afaceri, Ripley îi sugerează persoana unui necunoscut, a unui nevinovat, ca și asasin de ocazie și îl recomandă, astfel, pe Zimmermann/Trevanny, un restaurator de artă retras din activitate, care l-a insultat fără să vrea. Pentru o vorbă în vânt, Ripley e dispus să joace viața unui om. Și pentru ca Zimmermann/Trevanny suferă de o boală incurabilă de sânge, acest lucru îl face ținta perfectă pentru a fi supus unui șantaj mental și moral. O grămadă de bani, în sprijinul familiei sale, în schimbul unei simple crime, a unui personaj odios, care, după spusele lui Minot/Reeves, o merită.

Diferențele dintre cele două ecranizări apar imediat.Una având loc în mohorâtul port Hamburg iar cealaltă, în peisajul minunat al nordului Italiei. În versiunea lui Wenders, Zimmermann e jucat fabulos de Bruno Ganz, iar în versiunea lui Cavani, Trevanny e jucat Dougray Scott. În Prietenul American vedem lupta interioară a lui Zimmermann, care încearcă să se împace cu finalitatea, pe care i-a adus-o atât de aproape, vestea bolii incurabile.

Îl vedem chinuindu-se să adoarmă noaptea, gândindu-se dacă băiețelul lui, de până în 5 ani, își va mai aduce aminte altceva despre tatăl său, în afară de mustață. Și nevoia de bani, de a asigura un viitor familiei sale. În Jocul lui Ripley, îl vedem pe Trevanny rușinat de boala sa, dar într-un mod care, pentru mine, a părut neconvingător.

Ce declanșează schimbarea lui Ripley și trezirea din starea sa de ennui, e vestea că nevinovatul propus ca asasin și-a îndeplinit misiunea cu succes, dar că aceasta nu e ultima. Minot/Reeves, interlopul, îl ispitește pe Zimmerman/Trevanny cu o altă comoară, în schimbul executării unei crime aproape imposibile, într-un tren de mare viteză, care călătorește între două orașe. La aflarea acestei misiuni fără sorți de izbândă, lui Ripley i se trezesc instinctele de amiciție și hotărăște să îl ajute pe nefericit. Fie că i s-a făcut milă de familia acestuia, fie pentru că vrea să câștige jocul pe care îl joacă împotriva lui Minot/Reeves, Ripley ucide din nou, cu repetitivitatea cuiva care a făcut din asta un job.

În ciuda faptului că atât Zimmermann, cât și Trevanny mor la finele misiunii, unul din cauza bolii, iar celalalt, de glonțul unui asasin, Ripley le acceptă moartea distant, ca și cum ar fi fost piese de șah, sacrificate pentru cine ște ce mutare măreață. În versiunea lui Hopper, Ripley sfârșește pe plajă dezamăgit că este abandonat de noul său prieten, dar împăcat cu gândul că, cel puțin, au ajuns la un final convenabil.

În versiunea lui Malkovich, după moartea lui Trevanny, Ripley se întoarce la concertul de pianină a soției sale și se scufundă în muzică, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. Hopper privește cu dezmăgire sfârșitul unei relații, care oricum nu ar fi putut continua, dar în care își pusese încrederea că va regăsi un sens al acțiunilor sale. Malkovich privește sfârșitul prietenului său ca o ultimă mutare dintr-un joc în care nu avea cum să nu iasă câștigător, pentru că juca cu cineva nedemn (interlopul Reeves/Minot- jucat de Ray Winston).

Dacă ar fi să aleg versiunea perfectă de Ripley, pentru mine ar trebui să fie una care să conțină câte puțin din fiecare cei patru pe care i-am prezentat mai sus. Ripley ar trebui să fie meticulos și aparent nevinovat ca cel al lui Matt Damon, detașat și culturalizat ca versiunea lui Malkovich, simplu în purtare ca Hopper și natural ca Delon. Totuși, o prietenie ca aceasta e greu de întreținut, urmând a te trezi fie cucerit de șarmul inteligenței sale, fie speriat de schimbările sale bruște de comportament.

Farmecul personajului e însă unic. El reflectă ca o oglindă, așa cum am mai spus, mediul în care este aruncat. Poate tocmai de accea, versiunea de Ripley a lui Dennis Hopper este singura care pare să se caute și să-și caute o fărămă de adevărat sine, după o viață de cameleon.

Sper, în final, prieten drag că nu te-am plictisit prea mult cu temerile mele. Îți scriu această scrisoare cu speranța că voi apuca să o regăsesc în teancul care îți va sosi pe biroul de lucru, în fiecare joi dimineața, cu precizia unui ceasornic elvețian. În caz de ceva contrar...

Al tău... sincer...