Pilgrim too

despre evadări

Au cei de la Arcade Fire un cântec care spune cam așa:

My body is a cage

That keeps me from dancing with the one I love

But my mind holds the key

Versiunea lor originală, din 2007 (au și trecut 20 de ani de atunci?) îmbină efectul tunător al unei orgi de catedrală, potrivită cu nota de final a albumului Neon Bible, pe când cea a lui Peter Gabriel, din 2010, e un crescendo de la șoaptă la strigăt. Amândouă sunt rugăciuni, dar una e teatrală, de final de liturghie, pe când cealaltă e intimă.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc astăzi ci despre un opus al limitelor, despre evadări. Gândește-te la lanțurile plictisitoare ale realității, care te-au legat pe tine, Prometeu (preferi Orfeu?) sau urmaș al acestuia, de scaune și de birouri. Scutură-te până când nu e prea târziu de grijile care se sudează, zală după zală, în șiroaie fierbinți, din dosare, sau din ecrane de telefon și care te împiedică astfel să îți îndeplinești pasiunile. Dincolo de închisoarea banalului, în care trupul îți este prins în ședințe cotidiene, în videoconferințe sau în monotonice ansambluri mecanice, mintea a rămas singura ta cheie a libertății. Nu o acoperi cu scroll.

Săptămâna trecută am revizitat Slaughterhouse-Five (1972) și l-am văzut în oglindă pe Billy Pilgrim și m-am recunoscut. Recunosc, până acum nu am reușit să citesc mai nimic din cărțile lui Vonnegut, deși cred că mi-ar fi făcut zilele de liceu mai plăcute. Totuși, ghidat de faptul că autorul Abatorului a fost și consultant al filmului, sper să fiu iertat. Astăzi voi judeca un personaj “îmbrăcat” de un actor și nu de ochiul minții de cititor.

Billy Pilgrim este un bărbat care descoperă că poate călători prin timp și spațiu. Anunță acest lucru într-o scrisoare adresată marilor foruri științifice, în fața cărora spune că reprezintă creaturile de pe planeta Tralfamadore. Dar asupra puterii sale de teleportare nu pare să aibe control, așa că de-a lungul filmului Billy e, când un puști înghețat pe frontul european al celui de-al Doilea Război Mondial, când un optometrist bogat și de succes, familist binecuvântat de capitalismul american. Surprinzător, dintre toate locațiile în care pare să trăiască, Billy este cel mai mulțumit de planeta Tralfamadore acolo unde, ca experiment principal al creaturilor energetice care o stăpânesc, bărbatul pare să fie mai degrabă un exemplar curios de animal la zoo, a cărui singură grija este de a se înmulți. Și cu cine, o vedetă de cinema, bombă sexy și dezinvoltă.

Probabil cel mai puternic mesaj atât al filmului, cât și al cărții, este oroarea războiului, din ochii combatanților simpli, indiferent de tabăra în care se află.

Billy este, ca și mine, un inadaptat la realitate, iar teleportările sale nu sunt altceva, din perspectiva mea decât mecanisme de supraviețuire. Se pierde în versiuni idealizate, simple, ușoare, ale lumii care îl înconjoară, exact atunci când se simte împresurat de ea. Trauma îi blochează mintea și îl transportă la un nivel de siguranță, unde nu mai simte frigul, foamea, moartea. Nu mai miroase fumul de la coșul lagărului de prizonieri ci mirosul de bumbac curat al patului de spital american.

Billy are ceva din nevinovăția unui copil și pe tot parcursul filmului vedem cum el nu mai crește, rămânând la același statut. Nu devine Will, sau William, nici chiar la bătrânețe. Și legat de nevinovăția sa ca de copil, am înțeles abia acum de ce titlul întreg al romanului lui Vonnegut este Slaughterhouse-Five or the Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death. Cruciada copiilor, pentru că Billy este un copil care nu mai crește, pentru că soldații sunt și ei copii cuiva, pentru că Germania nazistă a folosit copii pe post de soldați, în ultimele sale încercări disperate de a se salva. Pentru că, ce fel ar arăta lumea dacă am fi cu toții nevinovați ca niște mielușei?

Billy folosește imaginația ca să scape de un tată cât un munte și de o mamă zdrobitoare. Folosește imaginația ca să scape de lagăr și ca să scape de o soție banală, plictisitoare, ale cărei singure trăsături sunt clătitele bune. În lumea imaginată, Billy e fericit. Are un prieten necuvântator loial, un câine pe care îl învață trucuri de circ. Billy e curajos și irezistibil, atunci când le ordonă tralfamadorienilor să o respecte pe Montana, vedeta de cinema adusă aproape goală, ca să-i satisfacă nevoile. Cu câtă siguranță le ordonă Billy să stingă lumina în univers! Unde a mai simțit el atâta putere? Acasă? În niciun fel! Nici măcar în afacerea sa, pe care oricum nu pare să o fi ales, fiind mai degrabă condus de un socru rotofei.

Și totuși unde e Billy cel adevărat? Care e realitatea temporală din care toate celelalte versiuni ale sale se ramifică? Cred că tânărul ajutor de capelan înghețat pe câmpurile Europei de vest e cel adevărat. Întâlnirea cu Paul Lazzaro și Edgar Derby e reală. Iar în aceștia vedem de asemenea două personaje care funcționează după alte reguli decât cele ale realității.

Paul Lazzaro funcționează după niște legi care implică ura și răzbunarea. Orice acțiune care îi aduce o oarecare lezare, Lazzaro (ce joc de cuvinte!) o ia drept motiv pentru a se răzbuna, a schilodi, a ucide. E un om care a fost atât de traumatizat încât nu mai vede bunătatea sau frumosul. Vede cu ochelari de cal, doar inamiciția, căreia el îi răspunde ca un cactus, ca o grămadă de sârmă ghimpată. Cu durere.

Edgar Derby e opusul lui Lazzaro și e, probabil, singura figură paternă de care Billy beneficiază. Îl ia sub aripa sa pe tânăr și îi poartă de grijă. Și totuși experiența, vârsta, nu se sincronizează cu capacitatea de a fi un lider bun, atunci când este numit ca reprezentant al prizonierilor americani în Dresda. Iar bunătatea sa îi aduce drept răsplată o moarte stupidă, fiind împușcat ca și un hoț comun, doar pentru că luase în buzunarul de la haină o statuetă de porțelan, ca cea pe care o avusese acasă. Moartea lui Derby, brutală, dureroasă pentru Billy, îl aruncă înapoi în spațiul său de siguranță, din Tralfamadore.

Înainte să vorbesc despre mesajul antirăzboi, sunt câteva ironii ale sorții pe care trebuie să le reamintesc.

Prima, cea a soției lui Billy, Valencia. O femeie cu un nume atât de faimos, ar fi trebuit să fie la înălțimea așteptărilor, însă ea nu pare să rămână în mintea lui Pilgrim decât ca bucătăreasă iscusită. Iar episodul morții ei e absurd, pur și simplu absurd! Cuprinsă de panică, la auzul veștii că avionului soțului ei s-a prăbușit în drum spre o convenție a optometriștilor din Canada, Valencia gonește isterică cu mașina, spre spital. Pe drum, intră într-o coliziune și își distruge toba de eșapament, iar gazele motorului o axfisiază încet dar sigur, ajungând să moară, în același spital în care soțul ei era readus la viață.

Poate fi moartea ei vina lui Billy? Dintr-o viață petrecută împreună să fie doar aceste două momente definitorii pentru ea? Până la urmă Valencia l-a iubit pe Billy cu ardoare. Deși părea uneori același tip de ardoare și înfocare cu care iubea gastronomia.

Al doilea moment ironic, cel al revistei erotice, care transmite și declanșează fantezia actriței răpite.

Imaginea lagărului din Dresda, ca și a orașului este construită metodic. Având pe fundal o partitură de Bach, privitorul e purtat pe străzile orașului de un comandant prea bătrân pentru acest război, dar care simte să își facă datoria, simte obșigația nobilității sale nespuse, având ca ajutoare niște adolescenți. Și printre statui medievale de sfinți, printre capete blonde de copii, printre orășeni care își văd liniștiți de viețile lor de zi cu zi, un grup de prizonieri aduce cu el o amenințare latentă. Era Dresda nevinovată? A fost o acțiune justificată a comandamentului american de a bombarda o bijuterie arhitecturală? Erau cetățenii orașului nevinovați față de ce se întâmpla dincolo de el?

Aceste întrebări sunt ale privitorului și doar el le poate judeca răspunsul.

Tot ce ni se mai arată, de data aceasta neîntrerupt de un salt imaginativ, e rezultatul bombardamentului. Un soldat copil care fuge pe străzile pline de ruine și care sare în foc, după mama sa. Plânsul visceral, natural al unui copil după mama sa. Indiferent de tabără.

Am spus că m-am regăsit în Billy. Și eu visez și mă transport, dintre teancurile de dosare de pe biroul meu, pe care scrie “De-Luni-Până-Vineri”, în lumi imaginare, unde sunt mai curajos, unde sunt mai bun. Unde scriu mai bine, unde dau interviuri și zâmbesc frumos, capabil fiind să scot pe gură vorbe de miere și să vrăjesc. Și atunci când, acasă, pe canapea, nu îmi găsesc locul de prea multe jucării, visez și eu la o plajă singuratică, unde să pot dormi la umbră. Visez la cărți și la povești de filme. Și de ce nu, visez uneori și la iubire.

Corpul meu e prins aici, într-o normalitate care nu de puține ori mă zdrobește, cu șuruburi la rotule. Și dincolo de mine e un copil, al meu, care râde toată ziua și pare să nu aibă griji.

Să fiu precum el. Și să evadez.