Nuremberg (2025) - spectacol fără suflet

Îmi este destul de greu să scriu despre prezent. E un timp în care, deși înot, nu mă simt confortabil. Să spunem că e o trăsătură de caracter. Îmi place să scriu despre puterea memoriei, a timpului, deși sunt momente în care, printre rânduri, ca niște scame încăpățânate și aspre, mi se tot împiedică degetele de fire subțiri, ca de păianjen, de idei, care mă readuc în râul care mă înconjoară. Nu îmi place să scriu despre politică. Am mai încercat să fac asta, odată și cred că m-am făcut de râs. Politică - un cuvânt atât de murdar!

Dar istoria și politica se întrepătrund de nenumărate ori. Atât de labirintică e lumea...

Dincolo de această introducere, pentru prima dată în acest an, vreau să scriu despre un film care, din trecut, aruncă către prezent anumite amenințări. Cel puțin așa a tot fost lăudat de critici, oameni mult mai buni decât mine la ceea ce fac. Astăzi vreau să scriu despre Nuremberg (2025). După cum te-am obișnuit, vizitatorule, departe de mine gândul de a transforma textul următor într-un eseu cinematografic. Dar am găsit anumite aspecte ale sale, care au meritat să fie pe bancul meu de lucru în ultimele zile și au avut suficientă răbdare să fie disecate.

Din punct de vedere al calității, filmul este unul care merită toate cele 2 ore și 28 de minute de atenție. Într-o mare de blockbustere, de supereroi, de superființe din alte dimensiuni, care bântuie orășele liniștite americane și care se hrănesc cu copii, Nuremberg e unul dintre puține filme istorice lansate și are o distribuție pe măsură. Russell Crowe, Rami Malek, Michael Shannon și să nu-l uităm pe Richard E. Grant, spun povestea unuia dintra cele mai importante momente ale finalului celui de-al Doilea Război Mondial, când toată cupa amară a suferinței, pogorâte asupra lumii și în special asupra Europei, și-a găsit un burete care să o șteargă și să aducă alinare și vești bune.

Pe scurt, în orașul german Nuremberg, Aliații victorioși propun organizarea unui tribunal, primul de felul său, pentru pedepsirea capilor partidului nazist, principalii vinovați de atrocitățile care au măturat lumea timp de aproape un deceniu. Pentru spectacolul judiciar, Aliații au o pradă valoroasă formată din Hermann Goring - Reichsmarschall al Germaniei, al doilea om în stat și succesor al lui Adolf Hitler, Rudolf Hess - adjunct al lui Adolf Hitler, Julius Streicher - Gauleiter al unei părți din Bavaria, Amiralul Karl Donitz, și Robert Ley - șef al Frontului German al Muncii.

Îngrijorați de posibilitatea ca acuzații să se “sustragă” de la o eventuală pedeapsă, pe care sistemul judiciar creat special pentru acest tip de acuzații, le-ar fi putut-o aduce, autoritățile militare aliate au solicitat sprijinul unui specialist - psihologul american Douglas Kelley, pentru a le supraveghea starea de spirit și a împiedica orice gest necugetat.

Despre procesul în sine și despre finalul acestuia voi alege să nu dau prea multe detalii, întrucât istoria acestui moment este suficient de cunoscută și studiată.

Din punct de vedere al disecției personajelor, într-un final le-am găsit incomplete. Au o formă, dar nu pare să fie tridimensională. Vorbesc frumos, poate printre cele mai complete și complexe dialoguri auzite în ultimul an, într-un film, dar le lipsește ceva, o scânteie de suflet. Care să le dea viață cu adevărat, care să mă facă, pe mine, ca participant neobservat la jocul lor, să simt răceala declinului, gustul dulce amar al ideilor otrăvite.

Am văzut un bărbat cât un munte, l-am ascultat strecurându-se abil printre capcanele întinse de avocați, cu improbabilitatea suspendată. Goring - un cunoscător de mâna a doua a limbii engleze și a sistemului judiciar britanic, un inițiat în tehnica legislativă a sistemului german, datorită îndatoririlor sale oficiale, s-a strecurat cu dibăcie printre replicile avocățești, dar duelul verbal nu mi-a părut altceva decăt o joacă repetată, un schimb de replici banal. Plat.

Până și sabia lui Damocles de deasupra judecătorului Jackson mi-a părut mai degrabă o sperietoare de paie. Se vorbea despre eșecul condamnării inculpaților care ar fi putut aduce destrămarea eșafodajului din spatele acțiunilor militare din Europa și în același timp, acordarea unei platforme noi pentru propovăduirea otrăvirii rasiale, dar atmosfera orașului, a oamenilor din afara zidurilor închisorii nu mi-a arătat nici-un moment asta.

În Drumul spre Iad, istoricul Ian Kershaw spune despre proces și despre motivația din spatele lui următoarele:

În mod cert, din punctul de vedere al standardelor juridice occidentale, procesele au fost departe de perfecțiune, însă nejudecarea (...) ar fi fost o omisiune grotească , în ochii lumii civilizate. În Germania sondajele de opinie efectuate la acea vreme au arătat, de fapt, un nivel uriaș de încredere în dreptatea proceselor și a verdictelor. - p. 907

Kelley, psihologul american e viciat de o aroganță care devine pe alocuri caricaturală. Nevoia constantă de atenție, prin trucuri de magie, gelozia de care dă dovadă atunci când se vede nevoit să își împartă misiunea cu un al doilea specialist, până și căderea în dizgrație, atunci când devine prada frumuseții feminine a unei jurnaliste. Înteleg necesitatea ficționalizării anumitor aspecte ale personajului, până la urmă cele 2 ore ale filmului sunt o poveste, nu un documentar. Dar...

Vorbind despre manipulare, poate imaginea unui pater familias să scuze sau să estompeze acțiunile pe care acesta le face? De ce Kelley îi cade în plasă atât de ușor lui Goering? Doar pentru că e un tată bun, grijuliu față de familia lui? Și dacă lipsa unui model patern este coarda sensibilă a persoanei, a cărei singură misiune este evaluarea psihologică a unor monștri cu chip de om, de ce a fost lăsat personajul în preajma cuiva care a fost figura paternă pentru o întreagă națiune?

Dar istoria nu se mai poate îndrepta acum.

Un manipulator cu un discurs bine repetat, un psiholog cu un călcâi al lui Ahile vulnerabil, semnalizat ca atare. Un judecător care pune bazele dreptului penal internațional, dar care se blâlbîie într-o traducere (din nou, înțeleg nevoia de ficționalizare a poveștii, de introducere a unul element de pericol în eșafodajul acuzării, dar ...) și un avocat salvator, care bea ceai îndoit cu tărie.

Poate singurul personaj care ne-a arătat pericolul acelei perioade a fost sergentul Howie Triest- traductătorul și ghidul lui Kelley prin măruntaiele Nurembergului. Singurul personaj care a arătat cât de ușor s-a lăsat sedus omul de rând și cât de copărtaș a fost acesta, la acțiunile gloatei.

Din nou, mă întorc la Drumul spre Iad a lui Ian Kershaw, care prezintă atracția unui funcționar de 18 ani, intrat în 1929 în rândurile partidului nazist

Am fost profund impresionat, nu doar de discursul său pasional, și și de angajamentul sincer față de poporul german ca tot unitar, popor a cărui mare nenorocire este să fie divizat în atât de multe partide și clase. În sfârșit, o propunere practică pentru regenerarea poporului! Distrugerea partidelor! Eliminarea claselor! O comunitate adevărată a poporului! Acestea erau țeluri în slujba cărora m-aș fi angajat fără rezerve! - p 414.

Este greu să scrii despre trecut din perspectiva prezentului. Este dificil să comprimi în 2 ore întreaga istorie a Nurembergului. Dar pentru o imagine mai clară a pericolului, povestea spusă, avertismentul tras, avea și are nevoie de ceva mai mult timp. Cred ca miniseria din 2000, cu Alec Baldwin și Brian Cox e mai potrivită din acest punct de vedere.