Noaptea iguanei electrice

Cei doi fugari trebuiau să scape de cadavru cât mai repede.

În filmele pe care le arătau, când şi când, la micul cinematograf de pe insulă, bărbatul și femeia, amanţi, ajungeau mereu să trăiască fericiţi, sfârşitul poveștii găsindu-i mereu în aceeaşi ipostază, îmbrăţişaţi sau sărutându-se, cu privirea spre apus, fie că erau pe puntea unui vapor, sau goneau cu repeziciune pe o şosea sinuoasă.

Viaţa de pe ecranul de argint era atât de simplă, planificată în cele mai mici detalii de cenzori...

Îi trebuise să se îndrăgostească de o argentiniancă. De fiecare dată femeile străine îi dăduseră viața peste cap. Mai întâi cubaneza, care i-a fost amantă timp de trei ani, cu întrerupere, atunci când misiunea diplomatică a soţului ei venea în insulă cu afaceri, iar acum argentinianca, cu rochia ei albastră de mătase, cu şoldurile ei şi cu tangoul.

O cunoscuse pe Ava la barul Paradis, chiar înainte ca armata să pună stăpânire peste oraş şi să se decreteze „starea de urgenţă”, de către omul din Turnul de Fildeş, de pe munte. În ultima seară chiar, când intrase cu Manuel, ziaristul cu gură mare şi cravată mereu prea scurtă, ca să mai bea un pahar de whisky înainte de prohibiţie. Iar barul tot era plin de corespondenţi de război, de locotenenţi de Miliţie şi de spioni, de pierde vară, beţivi cu barbă de o săptămână și de prostituate care căutau o ultimă şansă de scăpare de pe insulă şi o viaţă nouă în State şi care îşi împingeau în faţă, singurele paşapoarte pe care le aveau, picioarele lungi în ciorapi de mătase şi sâni plini, ciupiţi ca să pară mai roşii. Şi în toată adunătura asta pestriţă de caractere rupte dintr-o povestire de Hemingway, Ava strălucea, sprijinită de bar, cerând într-o limbă stricată de accentul ei puternic, un pahar de gin. Ava albastră.

Nu, nu s-a întâmplat că în filme, cu el îndreptându-se suav către ea şi întinzându-i bricheta ca să îşi aprindă ţigara, nici măcar nu îi spusese o replică din aceea isteaţă, care ar fi făcut-o pe Ava să-i cadă în braţe, gata să fie dusă sus, în camera lui de mansardă, unde să facă dragoste ca doi nebuni, între cearşafuri de bumbac. Din contră, a continuat să o privească pe furiş, pe sub paharul său de whisky şi peste ciuful roşcovan al ziaristului, cum dansează amestecată printre celelalte perechi, o salsa veche. Cum îşi mişca soldurile cu o oarece sfială. Înainte să plece din bar, în seara aceea, îi mai surprinse încă odată strălucirea părului ei, dată de sudoare şi umezeala nopţii.

A reîntâlnit-o în clandestinitate, în a doua seară, cu muzica lăsată în surdină, cu obloanele trase şi la lumina lumânărilor, în barul plin de şoapte, dar neîncăpător şi abia atunci s-a îndrăgostit de ea. Obsesiv, ca tangoul pe care l-a dansat ea, goală, cu sânii la vedere în răcoarea nopţii, în holul camerei lui de la mansardă, dar după alte două săptămâni de tatonări.

Îi trebuise să se îndrăgostească de o argentiniancă, deşi ştia că femeile străine mereu i-au dat viața peste cap. Ca acum.

În filme, soţul încornorat e mereu întruchipat ca o brută violentă. Ca un bătrân impotent, beţiv, cu un nas mare şi care îşi ţine soţia în bătăi, într-o stare de mizerie şi de sărăcie lucie. Iar ea e ca un trandafir de mare preţ, ţinut într-o grădină cu gratii. Iar amantul e mereu prinţul pe cal alb care vine şi o salvează din braţele animalului. Însă soţul Avei nu era deloc aşa. Tânăr, arătos, înalt, era unul dintre experţii în publicitate care lucrau la Propagandă, pentru bărbatul din Turnul de Fildeş. O iubea pe Ava şi o răsfaţa. Aveau împreună o mică vilă, într-un cartier cochet al insulei, atât de cochet încât îşi permiteau ziduri albe. Iar „starea de urgenţă” putea să nu-i atingă pe ei cu nimic, căci primiseră de două săptămâni cartea verde a „privilegiaţilor”, semn că munca lui era mai importantă decât ar fi lăsat lumea să creadă.

Astfel, nu ştia ce motiv ar fi avut Ava să îl înşele. Poate că era plictisită de viaţa ei, poate că el avea o anumită problemă medicală sau o problemă în gusturi. Dar Ava îi intră în mansardă, seară de seară, într-o „clandestinitate a la Paradis”, cum îi plăcea să spună, îi cobora în pat şi asta era tot ce conta.

În filme, soţul încornorat "dispare din peisaj", ca să facă loc fericirii noului cuplu. Fie că e din cauza unui accident rutier cauzat de alcoolismul său excesiv, fie că e vorba de un divorţ, sau altă modalitate prin care Deus Ex Machina hotărăşte să-i facă pe cei doi protagonişti să se sărute pe fundalul unui scris mărunt, cu litere înclinate, albe, de „FIN”.

Însă nimeni nu le-a spus cât de mult cântăreşte un cadavru şi cât de tare poate răsuna o împuşcătură de revolver, în miezul nopţii, cum sunetul se loveşte de fiecare colţ al tuturor obiectelor din cameră, pentru a se reîntoarce înmiit, să sfâşie timpane, cu gheare de vină.

Bineînțeles că soţul Avei i-a urmărit la Paradis. Sau pusese pe cineva. Sau poate că ştia deja toate amănuntele relaţiei ieftine şi a hotărât să îl confrunte pe bărbatul care îi punea coarne şi îi păta onoarea familiei. Cei doi amanți s-au trezit cu el pe hol, în timp ce făceau dragoste şi i-au privit ochii răniţi. Şi i-au putut auzi inima cum se frânge. Şi l-au văzut cum se îndreaptă spre ei, ca unul din acei morţi vii din Haiti, iar panica s-a instaurat printre picăturile reci de sudoare. Panică tăioasă, cu lame de oţel, adânci. Cu dureri în coşul pieptului, cu ochi întunecaţi când nu mai poţi prevede nicio altă scăpare din situaţia asta.

Revolverul a apărut în mâna Avei, din poşetă. Era mic şi scânteia în lumina lunii. Părea, nici mai mult nici mai puţin, o lacrimă de argint cu mâner de sidef. Probabil că cineva mai priceput în cuvinte, care ar fi vrut să dea o notă dramatică imaginii, ar fi prezentat şi modelul, floral, al capacelor de fildeş. Între timp, Ava se dăduse jos din pat şi, cu o mână trăgându-se disperată de păr, ţinea pistolul îndreptat spre pat, spre amant şi spre soţ, într-o mişcare nesigură. Nimeni nu le spusese cât de tare se aude în miezul nopţii un foc de armă.

- Trebuie să scăpăm de cadavru cât mai repede! În curând bărbatul din Turnul de Fildeş va afla ce s-a întâmplat, dacă nu deja ştie şi v-a alerta jandarmii! îi spuse el, iar sudoarea începuse să curgă din nou. De data aceasta în broboane sărate şi care i se păreau că încep să miroasă urât, a păcat.

- În filme nu arată cum să scapi de cadavrul unui soţ încornorat, ca să trăieşti fericit, până la adânci bătrâneţi, cu amanta ta.

A trebuit mai întâi să o calmeze pe Ava şi să o îmbrace. Apoi a pus cadavrul soţului ei în cearşaf, l-a strâns bine şi l-a legat cu câteva aţe găsite prin bucătărie. De ce nu-l lăsau aici? De ce nu fugeau ei mai bine? Cine mai stătea să judece clar acum?

Cadavrul trebuia să aibă peste două sute de kilograme, aşa cum îl cărau, pe scări, în jos, până la maşina cu care venise soțul încornorat. L-au aşezat pe bancheta din spate şi apoi au pornit în noapte, întorcând capul în oglinda retrovizoare din minut în minut, aşteptându-se să vadă luminile albastre ale Jandarmeriei, sau reflectoarele lor, sau chiar un mort întors cu sete de răzbunare, ca în filmele de groază. Dar nu se aflau în filme, iar insula dormea din jur împrejur un somn adânc, singura lumină aflându-se pe deal, la Turnul de Fildeş.

Bărbatul de la volan tremura din ce în ce mai tare, neştiind dacă din cauza adrenalinei sau a vinovăţiei. Atât de tare încât abia dacă mai putea distinge drumul şi de câteva ori a oprit ca să vomite. Ava plângea pe pachetul de pe bancheta din spate, din care înflorea o ciudată floare sângerie.

- Oare Poşta primește pachete cu flori? îi mai trecu încă odată prin minte, aşa că până să ajungă spre faleză, se hotărâse că aveau să îl ardă. Să scape odată pentru totdeauna de orice dovadă. Să fie liberi!

În filme, atunci când amanţii se hotărăsc să făcă asta, au mereu la îndemână o canistră de benzină şi un chibrit bun, care nici nu tremură în adierea nopţii. Iar pachetul lor se aprinde şi dispare în flăcări de parcă ar fi un sac de cărbuni, total inofensiv. Realitatea era însă altă. Ava era mai mult sau mai puţin în stare de şoc aşa că abia dacă a reacţionat când a dat-o jos din maşină şi i-a spus să aibă grijă la jandarmi. A încercat să dea foc la cearşaf cu bricheta maşinii, dar pachetul abia dacă scotea câteva flăcărui albastre ca mai apoi să se stingă la primă adiere mai puternică a vântului. Asta dacă ce se simţea nu era unul din elicopterele jandarmeriei, care survola zona silențios, aşteptând ca să-i prindă în fapt. Şi undeva în depărtare deja începeau să se audă sirene.

Într-un ultim act de disperare, a desfăcut capacul rezervorului şi a băgat înăuntru o fâşie din rochia albastră a Avei, sperând că măcar o parte din ea să ajungă la benzină, să fie suficient de îmbibată încât să ia foc. Mâinile îi tremurau mai tare ca oricând, iar singură imagine care îi venea în minte era cea a soţului privindu-i de pe hol şi a ochilor lui, în care o lume întreagă tocmai se prăbuşise.

-Asta îmi trebuie pentru că m-am încurcat cu femei străine!

Explozia a venit ca o surpriză. O ciupercă de foc şi fum, mult fum care murdărea cerul senin al nopţii.

- Are să se vadă de departe, iar jandarmii vor veni şi mai repede aici, dar nu vor avea ce să găsească, decât o grămadă de fiare arzând! Iar noi vom fi dispărut! Ca în filme! îi spuse el Avei.

Pielea sintetică a soţului ţinea însă focul la distanţă. Iar jandarmii coborâră la sol, în mai puţin de un minut, din elicopterul care îi survolase tăcut, încă de când se dăduse alarmă că un model R800 avusese un accident. Ava deveni catatonică la o simplă comandă vocală a unui sergent, însă el încercă să se lupte ca un leu prins într-o capcană, cu cei doi oameni ai legii, până când unul îi scurtcircuită servomotoarele.

-De ce crezi că au făcut asta? întrebă sergentul de jandarmi, înalt şi cu pistrui pe faţă.

-Cei de pe insulă au fost creaţi după chipul şi asemănarea noastră, cine a zis că nu au primit şi sentimentele noastre? Acum ajută-mă să îi încărcăm şi să-i ducem înapoi la Turn, laboratoarele vor trebui să îi repună în funcţiune.

În filme, amanţii dispar în apus, îmbrăţişaţi, spre o viaţă mai bună. În realitate, era vorbă de răsărit, iar îmbrăţişarea lor era datorată spaţiului restrâns din cabina elicopterului.