Masa (XIII)

Cred că nu pot dormi. Sufăr de o insomnie temporară pe care o simt, ca pe niște ace minuscule, în spatele pleoapelor mele. Aș vrea să pot intra în REM, dar îmi e teamă că globii mei oculari se vor zgâria de neputința somnului și se vor mătui, până dimineață, din cauza asperităților. Nu pot decât să mă foiesc în pat, cu fiul meu dormind liniștit lângă mine.

Simt inima mea grea, de parcă mă apasă printre omoplați. Sau poate mai degrabă e pătura. Căci acum îmi e cald și trebuie să îmi dezvelesc un picior. Dacă privesc spre ceas, văd timpul, gros de o palmă aproape, cum apasă pe limbile sale, încetinindu-le mișcarea. Mi-e frică. Îmi e teamă de promisiunile pe care mi le-am făcut și îmi e teamă că dacă mă voi opri din gândurile acestea, dacă voi ajunge la concluzia lor, nu voi mai fi în stare de altceva. Un fel de one-hit-wonder.

Din bucătărie se aude o fantomă cum geme. Dacă se va trezi soția mea, voi da vina pe sunetul compresorului frigiderului, sau pe parchetul din hol, care scârțâie la fiecare pas. Și Gene, dar și eu, ne luptăm amândoi cu mințile noastre, care nu vor să se liniștească. Și el, și eu, suntem amândoi apicultori de viespi. El a cules nebunie, iar eu cuvinte. Mă întreb, în seara asta, de ce?

Zorii se dezlănțuie, pe sub jaluzele, iar o petală de bujori se rupe, fix înainte de ora 6 și cade, pe farfuria de sub vază. Bineînțeles, nu cred că am cum să ajung la birou, în starea asta...

Îi spun soției mele:

-Nu mă simt prea bine, o să-mi iau o zi de concediu.

Ea mă privește cu îngrijorare și o înțeleg. Astăzi, poate după amiază, ar trebui să mă bărbieresc. Ca să o liniștesc îi zic:

-Mă duc eu să duc băiatul la școala, acum dimineață, și o să-l iau tot eu, la prânz. Îi fac o omletă atunci?

Cred că am scăpat-o de o grijă.

La întoarcere, în sufragerie, pe canapea, stă chircit, în poziție fetală, un bătrân. Capul îi e aproape spân, mustața e singura care se mișcă sub nas. Iar ochii îi sunt închiși sub orbite. A adormit și Gene, după atâta agitație? Mă apropii să-l observ mai bine. Are un gât atât de subțire, e aproape caricatural de străveziu. Cămașa e galbenă la subțiori, iar gulerul ei e ciufulit și gri. Îi miroase gura a acru iar părul, când l-am mângâiat, avea textura câlților din geanta de instalator a unchiului meu.

-Bună dimineața, tată! îi spun și îmi dau seama de greșeală atunci când ochii lui mă privesc. Nu sunt deloc ochii negrii ai lui Alecu ci albaștri, aproape albi.

-Betsy... unde e Betsy? spune bătrânul care se ridică din pat ca un arc. Aproape că m-a împins, să cad în fund.

-Gene, nu e Betsy aici... încerc să-i spun, ridicându-mă și așezându-mă lângă el, dar fantoma se depărtează, curentată de apropierea mea, în sunetul unor genunchi pocnind. În agitația sa, Gene dă peste masă și răstoarnă teancul micuț de foi, peste care mi-am așezat povestea până acum.

-Eu plec! Trebuie să plec! Plec! repetă într-una bărbatul din sufrageria mea și mi se pare că acum nu își mai simte bătrânețea. Dau să-l ajung din urmă și pun o mână pe umărul său, dar surprinzător, ea trece prin cămașa de poliester și nu apucă decât nimicul. Într-o clipită el e deja în hol, într-un nor de particule de praf, stârnite de pielea sa moartă și vrea să-mi tragă zăvorul, să deschidă ușa și să lase lumea să intre între noi.

-Stai! îi spun. Nu sunt gata! Nu sunt ... mă chinui să-mi termin vorba, apucându-l ferm de braț. Dar Gene e mai puternic decât mine, are în venele și în mușchii săi acea forță pe care o au uneori bolnavii de demență, cei care nu pot fi prinși și închiși în cămăși de forță. ȘI mă împinge și mă respinge, iar eu fac doi pași în spate, în holul îngust și mă lovesc de tabloul în pastel al tigrului, doborându-l.

Ușa se deschide și pe scara blocului fuge acum, coborând câte două-trei trepte, un actor de demult.

-Stai! strig după el încercând să-l opresc, pentru că mai am nevoie de cineva cu care să vorbesc nopțile. Povestea nu e gata și mă gândesc că nu voi mai avea curajul să o arăt cuiva. Așa că mă încalț gribit și fug să-l prind. Cât e de absurdă situația asta! Dacă m-ar vedea vreun cunoscut, oare ce ar zice? Sigur m-am țicnit și eu. De obicei asta nu se vede. Mă știau drept un tip vesel, familist, cu o soție frumoasă și un copil isteț. Chiar o imagine de Instagram! Și acum, uite-l cum fuge după o nălucă, pe scara blocului și în stradă, printre femeile și bărbații care se grăbesc spre locurile lor de muncă.

Uite-l pe Gene! Tocmai ce trece prin intersecția din Doja, fuge printre cei doi bărbați cu salopete de la ApăCanal și trece prin fața magazinelor. Dacă s-ar mai opri din șirul astă lung de mașini, aș putea traversa și eu după el și sa-l prind înainte să ajungă la următoarea trecere. Dar până traversez și eu, sunt blocat de o bicicletă și de un autobuz, din care mă privesc ca pe o ciudățenie, o duzină de ochi. Aș vrea să le spun:

-Voi sunteți într-un acvariu! Nu sunt eu cel de studiat!

Dar motorul din spate vibrează prea tare și mă îneacă. Pe partea cealaltă a străzii, în fața magazinului cu piese sanitare, sunt așezate două chiuvete, pe postamentele lor. Iar Gene nu se mai vede, nici măcar plutind. Mă așez pe o treaptă, simțind că mă ustură ochii și gâtul.

Traversez înapoi, gata să mă întorc acasă, când văd în dreapta mea, la capătul străzii, macaraua uriașă de pe care a plecat pustnicul. Acum e liberă. Stă și veghează sau mai degrabă vegetează peste mine. Nici nu-mi dau seama cum ajung lângă ea, dar mă uit la ceas, nu cred că au trecut mai mult de 10 minute de când am pornit-o după Gene. E abia 8 și jumătate, iar pe șantier nu lucrează nimeni, semn că echipele sunt în alte locații. Mă uit în sus, la capătul ei și văd norii cum se mișcă încet, peste acoperișul de tablă galbenă. Pun mână pe prima treaptă, ca să o urmez imediat cu piciorul drept. Urc.

La început mi-a fost ușor, dar m-am amăgit. Urcușul adevărat a venit abia când am simțit crampele în picioare și nodul din stomac. Nu, nu îmi e rău de înălțime, doar că fiind atât de aproape de metalul ei, mirosul lui se simte din ce în ce mai puternic. Oare mi-a întrat și în palme?

La început am auzit strada cum se mișca sub mine, dar de la o vreme, claxoanele și ambulanțele s-au învelit cu vântul. Acesta îmi tună la urechi și îmi lipește hainele de pe mine, dar nu îl simt că ar vrea să mă dea jos. Apoi nodul din stomac s-a liniștit de la sine și am simțit cum soarele a început să frigă. Pe semne că s-a mai ridicat pe cer. El sau eu. Vântul a început să bată din jos și mi-a uscat fruntea. Am văzut capetele câtorva acoperișuri și, dacă nu mă înșel, sub burlanul de ploaie al unuia, am văzut o bufniță mică, care a și întors capul după mine.

-Și dacă cabina e încuiată? mi-am zis când depășisem deja jumătatea drumului și vedeam ușa de la capătul treptelor. Dar am simțit că nu îmi mai tremură picioarele așa că eram încrezător că voi putea face și drumul înapoi, dacă va trebui.

- Când închizi ochii simți mișcarea întregului Pământ. Chiar dacă ești sus.

Am împins capacul ușii și m-am ridicat prin pătratul tăiat în burta ei. În cabina micuța am găsit masa de rugăciune a mamei mele. Cu picioarele ei rotunde și subțiri. Cu foaia de ceolofan murdară de picături de ceară, de la lumânările aprinse. Pe masă așteptau cuminți, aceleași cărți pe care le știu din copilăria mea. Cartea mică de rugăciuni, cu coperți de carton negru, pe care Păuna o cumpărase de la Agapia. Psaltirea cu semnul pus la ultima catismă și Ceaslovul cu coperți albastre. Sprijinite de pereții cabinei de macara stăteau icoanele din sufragerie. Cea a lui Dumnezeu Împăratul, cu cununa Sa triunghiulară. Cea a Răstignirii pe Cruce, cu cerul ei albastru. Și cea a Maicii Domnului, cu figura ei prelungă.

Am deschis gemulețul micuț al cabinei și am strigat:

-Doamne, Te aștept să cobori la mine! Vreau sa Te întreb ceva!

Cred că vântul de aici de sus mi-a purtat întrebarea mai departe, iar acum nu trebuie decât să-L aștept. Mă uit la ceas, aș mai avea încă vreo două ore până când ar trebui să îmi iau fiul de la școală. Vântul care a pătruns prin gemulețul deschis îmi răsfoiește paginile ceaslovului albastru și le întoarce, una câte una.

Ca să nu uit pentru ce am venit aici, am găsit condeiul pustnicului și îmi voi scrie întrebările pe marginea paginilor din Ceaslov. Voi scrie “De ce L-ai îmbolnăvit pe Marian?” și “De ce și pe Doina?”. Voi mai scrie “De ce nu ai ascultat rugăciunile Păunei sau pe cele ale lor?“ și “De ce ai amuțit?”. Aș mai vrea să-L întreb pe Dumnezeu, dacă va coborâ aici, la jumătatea drumului, “De ce nu mai vreau să Te simt?”

Mă uit la ceas și văd că până la prânz, când trebuie să-mi iau fiul de la școala, mai sunt două ore. Până atunci mai am timp să stau sa-L aștept.

Vântul bate prin geamul cabinei și întoarce paginile Ceaslovului.