Masa (XII)

În Duminica Tomei casa de la țară, bolnavă de o demență care i-a uscat pereții în hârtie, s-a prăbușit.

Când s-a întâmplat, eram plecați la cimitir și ne întorceam de la mormântul lui Alecu, mama mea și cu mine, fiul meu și soția mea. Pe Gene îl lăsasem dormind acasă. Avusese o noapte agitată. Purtam cu noi un coș de răchită în care zăceau sparte două ouă vopsite cu ceapă și câteva felii de cozonac și ne spuneam:

- Ce norocoși suntem că am prins soarele duminica asta!

Printre cei de-ai locului, cu cruce și fără cruce, ne făcuserăm de treabă aprinzând câteva lumânări și smulgând câteva buruieni. Fără alei pietruite, fără grilaje de metal sau un alt supraveghetor în afara clopotniței din poarta cea mare, cimitirul se umpluse de cătină.

Coboram râpele de lângă lutăria veche, când am auzit un huruit îngrozitor, de animal rănit și ne-am dat seama că ceva se întâmplase în mahala, la vale. Pe deasupra salcâmilor se pornise să se ridice un nor de praf uscat. Conducând cu grijă printre două gâște și o pisică murdară de noroi, am ajuns pe platoul din fața gardului nostru, ca să ne dăm seama că din el, ne zâmbea un hău știrb și întunecat, cam de pe unde se afla înainte chilerul rece al casei, cu sacii de mălai și făină de grâu. Pereții se lăsaseră într-o rână și îi dezveleau pântecele, ca o nerușinată, să o vadă toată strada. Păuna a început să se tânguie și a fugit să descuie poarta mai repede, dar nu și-a dat seama că de dincolo de gard nu avea cine să o mai ajute. Noi ceilalți, trei, am coborât după ea și a stat în prag ca niște străini.

Pagubele erau destul de mari și nu am avut ce să le facem ca să le îndreptăm. Pur și simplu chirpicii fugiseră de sub capriorii acoperișului, mai întâi în fisuri de mărimea unui deget, apoi de mărimea unui salcâm, ca până la urmă să cuprindă cu ei fereastra și prispa, singurul element de ciment.

Era numai vina noastră. Casa se simțise abandonată de noi, rănită în orgoliul ei. Acum nu ne mai opream peste vară în ea, iar când veneam, pentru o oră sau două, nu făceam altceva decât să umplem geamantane și genți de rafie cu bidoane de vin, sau cu plapumi și perne iar pe ea o lăsam cu pereții reci și muți, în care ceasul mecanic, verde, cu emblemele CFR-ului nu mai ticăia pe masa din bucătărie.

De fapt, pus în fața faptului împlinit, nu mai trebuie să mă ascund și recunosc. Recunosc! Este vina mea! Căci, atunci când o aduceam pe mama la țară, o zoream să ne încărcăm portbagajul cât mai repede cu cele de trebuință, ca apoi să ajung cât mai repede la apartamentul meu de la etajul patru al blocului din Gheorghe Doja. O altă casă cu care, pe aceasta, o înșelam. Și din durere în durere, din abandon în lipsă, pe casa verilor mele a apucat-o un junghi în cap, undeva pe sub horn, în cine știe al câtălea fum. Iar nepăsarea mea și plictisul au uscat-o într-atât încât, din scheletul ei de paie, acum s-a petrecut ruptura.

Când au construit-o, înainte ca Alecu să plece în armată, i-au făcut păsări de lemn și le-au prins de stâlpii prispei. I-au îmbogățit cercevelele cu modele de flori de crin, pentru că le văzuseră apărute în cărțile de istorie universală, de la biblioteca comunală. Și au chemat, după cum se făcea atunci, toată mahalaua la făcut valatuci. Femeile, cu picioarele și mâinile în ei, iar bărbații, cu cazmale și căruțe, în deal, la lutăria pe lângă care am trecut acum câteva minute, în drum dinspre cimitir. Au pus-o cu spatele la uliță, ca să își păstreze liniștea și au îmbogățit-o apoi cu două trei rânduri de porumb, iar mai târziu cu liliac. Săraca, cum a ajuns! Cu hărtie îngălbenită în geam, cu tabla înroșită, năpădită de lujeri de vișini și spini.

Chemați de zgomot și de plânsetele Păunei, în curte a năpădit o armata de copii străini. Au ieșit de pe la porțile vecinilor noi, ale veneticilor. Au trecut pe lângă mine, ca un val de mâini și tricouri murdare, de pantaloni scămoșați de trening și cu papuci. Au intrat în întunericul mucegăit al pereților căzuți, de parcă atât ar fi așteptat, cu ochii lor mici, privind printre șipcile gardului sau printre ochii de plasă ai Dispensarului uman. Și au ieșit de acolo flămânzi și zgomotoși, cu brațele pline de săculeții mamei, cu buruieni de ceai, cu un fierăstrău ruginit, din care funia de tensiune pocnise. Au cules mărunțușurile fără valoare ale pernelor și fețelor de pat, care nu au mai apucat o altă înmormântare. Au cărat, înhămați, doi câte doi, coșurile pline de borcane și farfurii de Alba și le-au dus, într-o grămadă mare, acoperiți de leghicerele bătute la război de bunica mea Ecaterina, printre caii lor, în casele lor.

Iar Păuna, la început speriată de această hoardă din vecini a încercat să-i tragă afară și să-i certe că nu e voie. Dar gloata nu i-a răspuns, nici măcar cu obrăznicie. Apoi s-a pus să îi ocărască, cu blesteme de femeie bătrână, cu sete și uscăciune în inimă, după o așa zisă muncă a ei de o viață. Iar eu, cu fiul meu și cu soția mea, stăteam în prag ca niște străini. Când mama și-a dat seama că lupta nu are rost, când de fapt, cu fiecare coș de farfurii și fiecare covor împletit luat de copii i s-a ușurat inima și spatele, a încetat să îi mai alunge și nu le-a cerut decât atat:

-Să ziceți și voi Bogdaproste!

Eu mi-am strâns de mână fiul și i-am spus:

- Să mergem să luăm măcar pozele de pe frigider, fără să-mi dau seama că prin ecoul vocii mele, am bătut astfel un ultim cui, în scheletul cadaveric al casei și mi-am învățat progenitura să nu se oprească, nici el, din luat, atunci când ne va veni rândul. Și lui și mie.

Tot drumul înapoi spre apartament am tăcut. Mă simt obosit și gol. Pustiit. Sec.