În umbra lunii, o velă

Abia întrecusem în înălţime genunchiul tatei, când m-a luat cu el, într-o dimineaţă, devreme, pe joncă.

Ţin minte cât de frumos mirosea ceaţa gălbuie, care se înălţa de pe mare, a scorţişoară. Iar barca era doar lemn rece şi umed, care scârţâia din toate încheieturile atunci când tata se chinuia să o îndrume printre stâncile de oţel, de la intrarea din port. Eu nu eram atunci decât un copil fericit, care abia învăţase să citească literele propriului său nume, iar Turnul Lunar abia dacă intrase în al trei sutelea său an de construcţie. Îi puteam vedea de pe atunci umbra măreaţă cum acoperă jumătate de oraş, prelungindu-se, plină de speranţe, până înspre mare, unde se întâlnea în sfârşit cu scopul său.

Ţin minte că din barcă puteam să-l zăresc pe tata, cu picioarele cocoţate pe platforma motorului, cu braţele întinse la maxim peste micuţa cârmă, cum creştea cât un uriaş, pe fundalul pagodelor aurite, ale cireşilor Grădinii Botanice și ale turnurilor de sticlă mată ale Băncilor. Ireal.

Şi țin minte cântecul pe care îl cânta printre dinți, atunci, căci nu eram altceva decât un copil fericit că petrece timp pe lângă tatăl său, chiar dacă eram afundat până la piept, în năvoade alunecoase, din cauza resturilor de gunoaie pe care le prindeam în fiecare zi. Oraşul încă nu era scufundat în ape şi mai găseam pietre pe care să le aruncăm, într-o joacă răzbunătoare, după spiritele nesăţioase, nenorocoase, ale mării.

Ţin minte că ziua nu se anunța bună cu noi, căci deja mai întâlnisem şi alţi pescari în locurile noastre obișnuite, iar tata se enervase atunci şi aproape că începuse să înjure zei de care nu mai auzisem.

Ţin minte că trebuise să ne îndepărtăm de port, mai mult ca de obicei, iar acum vedeam Turnul Lunar doar de unde începe etajul întâi, cu biblioteca sa şi cu muzeul destinat primului Împărat numit Preşedinte, care venise cu ideea să îl construim. Aici marea nu mai avea deloc pieliţa ei de ceaţa galbenă şi nu mai mirosea a mirodenii de la Bordelul celor O mie de Flori ci părea supărată şi acră, întocmai ca o femeie bătrână, care ştie că înnebuneşte pe zi ce trece, dar nu poate lupta cu uitarea.

Știu că am aruncat năvoadele în locuri în care, din străfundul apei ne rânjeau schelete uriaşe de metal, cranii pierdute ale unor maşinării demult părăsite, fără o definiţie corectă, dintr-un timp care până şi bunicul bunicului tău era prea tânăr ca să şi-l amintească. De pe vremea când oamenii trăiau o sută de ani şi nu erau atât de grăbiţi ca acum.

Tatăl meu erau un bărbat curajos, căci nu îi era deloc frică de locul pe care îl alesesem, chiar dacă trebuia să se scufunde să dezlege plasele care se prindeau în umbrele de jos. Chiar dacă, uneori, acolo auzea şoapte de bărbaţi care îl îndemnau să rămână cu ei, să păzească bogăţii care oamenilor vii nu le trebuie, doar morţilor. Iar ei sunt cei mai periculoşi hoţi.

Eu nu eram atunci decât un băieţel care abia depăşise în înălţime genunchii tatălui său, un băieţel care tremura de frig lângă motor, odată cu acul compresorului. Iar lumea uneori tăcea şi se umplea de pace, atâtea clipe cât să lase timp zorilor să străpungă doi nori.

Nava de război apăruse ca o mână neagră de djinn, dinspre prova noastră și în doar câteva clipe, ne acoperise cu întunericul ei. Curenţii celor 8 motoare ale sale ne săltau ca şi cum am fi fost o bărcuţă de hârtie, pe o baltă. Şi vârfurile valurilor avea culoarea unei portocale. Se lăsase iarnă peste barca noastră de pescuit, iar mâinile îmi erau acoperite de chiciură de la scutul termic.

Tata era în genunchi, cu fruntea pe podeaua bărcii rugându-se să fim lăsaţi în viaţă de pântecele creaturii care ne acoperise. Din cel mai proaspăt şi nou aliaj plastic, părea să îmblânzească mările şi cerurile. Iar eu priveam pe furiş la silueta care stătea lângă balustradă uitându-se la noi. Nu eram altceva decât un băieţel curios, iar curiozitatea unui copil învinge toate temerile.

Silueta nu era mai mare decât mine, cu un chimono catifelat peste care trona un dragon galben, cu gheare ascuţite ca lamele de sabie, cu ochi scânteietori de diamant. Şi avea mâinile galbene ca ceară şi uscate, ca hârtia ziarului pe care l-am pus să ţin locul unui geam, acum zece ani. Era atât de subţire, încât mi-am zis că dincolo se află un alt băieţel ca mine, care poartă o barbă şi o mustaţă falsă, doar ca să râdă de oamenii mari. Mai ştiu că ne-a făcut un semn din mâna sa subţire şi că a dispărut apoi la fel de misterios cum apăruse.

Tata mi-a spus că atunci ne-am întâlnit cu fantoma Împăratului Pirat şi că am fost extrem de norocoşi că nu ne-a luat în echipajul său, că am mai apucat o seară să ne întoarcem acasă la mama şi surorile care ne aşteptau.

Nu i-am spus niciodată că am continuat mult timp să îl visez pe Împărat cum mă chemă în jonca lui şi plecăm departe de oraş în căutarea unor aventuri. Iar sub mustăţile şi barba false, eram eu, un băiat care abia depăşea în înălţime genunchii tatălui său.