În numele fiului (V)

cuvinte pentru ai mei

Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a, Partea a IV-a,

Iartă-mă că a durat atâta timp de când nu ne-am văzut. Te rog, închide ușa de la intrare după tine. Ai acolo în stânga ta, cuierul, în care să-ți lași paltonul și pantofarul, pentru ghetele tale maro. Și după ce te mai uiți încă odată în oglindă, ca sa-ți aranjezi părul, cu un pieptene pe care l-ai scos, demodat, din buzunarul de la spate al blugilor tăi, te invit să iei loc, în sufragerie, pe fotoliul de culoare muștar. M-ai găsit ușor? Adresa mea cred că ai scos-o mototolită din agendă, de pe lângă alte însemnări. Vezi, chiar și cu asta, tot ești puțin învechit...

Nu! Nu te supăra pe mine! Nu o spun cu răutate, din contra, e blazonul nostru, căci și eu port, ca și tine, semne de reticență la modern. Iată! Până și masa la care stau și scriu acum, masa cea verde, e o masă veche si simplă, din lemn de salcâm, fasonată și încropită de bunicul meu. E masa de zestre a părinților mei și nu m-am îndurat să o schimb până acum. Vibrează altfel, atunci când ating cu degetele mele tastatura.

Bei? Te rog atunci, hai, toarnă-ți un pahar și ascultă-mă și în seara asta până la capat. Promit că măcar sunt o gazdă bună, chiar dacă uneori mai bat câmpii, dar tu mă asculți cel mai bine. Cine ar fi crezut? Ce cuplu ciudat mai facem și noi doi! Eu, bărbatul obsedat de trecut și gemeni, figura taciturnă, pe jumătate al vechiului și pe jumătate al noului și tu, fantoma lui Gene Hackman.

Astăzi trebuie că e o zi mare, pentru că mi-am dat seama cine sunt și cine mă ascultă. Facem prezentările? Bun, încep eu!

Mă numesc Isidor Petrescu. Mama mea este Păuna Petrescu, iar tatăl meu se numea Alecu Petrescu. Pe cei doi copii, despre care ți-am vorbit acum câteva seri în urmă, fratele și sora mea, îi numesc Marian și Doina Petrescu. Iar eu vorbesc despre ei cu tine, fantomă a unui actor decedat de curând. De ce o fac? Pentru că te-am ales ca avatar al cititorilor mei, tăcut și înțelegător, prudent, dar care nu te sfiești să-mi dai peste mână, atunci când trebuie. Pentru că împărtășeai cu tatăl meu demența. Și pentru că știu că, dacă ai mai fi trăit, ți-ar fi plăcut o poveste fantastică cu un animal care semăna cu un iepure.

Astăzi îmi dau un nume și îți dau și ție, ascultătorule/cititorule, un chip, pentru ca prin aceste fărâme de realitate, să căpătăm o bătaie de inimă, un suflu de viață. Și ca povestea de iubire și de viață a părinților mei să nu se usuce, ca o floare fără de apă, ci să trăiască pe mai departe. Și odată cu ea, și eu!

Sper că nu te-am plictisit, până acum cu această introducere. Din contra, văd că ai căpătat și tu substanță, căci scârțîie puțin arcurile fotoliului, sub tine, când te miști. Nu mai ești o umbră goală. Dar nu vreau să mă pierd în atmosferă căci aș dori să trecem direct la subiect. De ce te-am invocat aici, în această seara? Vorbeam despre masa de salcâm, de care nu m-am despărțit.

Părinții mei s-au mutat din satul lor, la oraș, cu puțin după începutul lui 1971, poate chiar imediat după nașterea fratelui meu. La început, cu gazdă, în cămăruța goala a unei văduve de pe strada Cotești, o străduță care își merita din plin numele, locuită de muncitori ai căilor ferate, ca mai apoi, când deja fratele meu Marian să se nască, din mila unui maistru, să li se fie acordată o locuință nou, într-un bloc proaspăt consturuit, în ce avea să devină Microraionul 40, al orașului. Îmi spuneau : “ Atunci când ne-am mutat în bloc, dincolo de el, unde întoarce acum tramvaiul, începeau lanuri de porumb. Și uneori mai veneau fetișcane din mahala și culegeau, câte o poală de stiuleți, ca să-i fiarbă și să-i vândă.”

Pentru casa cea nouă, acum având loc, bunicul Vasile le-a făcut cadou o masă. Masa verde la care te tot uiți de când ai intrat. În lagărul din taigaua înghețată, în care a supraviețuit aproape 7 ani, bunicul Vasile a trebuit să învețe să lucreze cu lemnul, deși după ce a ajuns acasa a schimbat statornicia lui cu ceara albinelor. Dar din când în când îl mai apucau mâinile și îl conduceau peste cine știe ce scândură, lutunoaie sau dulap, adus de la Gănești, în fiecare marți și joi, la crăpatul zorilor, și din ele scotea cele trebuincioase bunicii sau copiilor lui. Ba o trocuță, un făraș, sau chiar și un mic car cu boi, pentru Nicușor, penultimul său fiu, care a murit înainte să facă 3 ani. De atunci nu a mai pus mână pe rindea sau fierăstrău, până când Păuna nu s-a mutat la casa ei cea noua. Și atunci le-a făcut o masă celor doi.

Tata și mama au asezat-o în bucătăria îngustă, de unde n-au mai scos-o până când din trei s-au făcut cinci, și atunci au trebuit să o așeze într-un dormitor. Iar pe ea, am învățat și eu să citesc, de pe abecedarul soră-mii.

Vezi, acolo pe latura din stânga a mesei, între picioarele acelea? Acolo a existat un nod în lemn. Cumva nodul s-a uscat și a căzut, fie când bunicul Vasile a fețuit scândura, fie mai târziu, când deja era așezată la locul ei. A rămas acum o gaură. Nodurile se formează din mugurii incomplet crescuți ai copacului, din care a provenit scândura. Mă gândesc că scândura asta noduroasă, din care acum nu a mai rămas decât un gol, a fost pusă de bunicul meu cu un scop. Ca deși a existat ceva incomplet în povestea părinților mei, deși din cele două trupuri ale lor, sănătoase, au născut doi muguri bolnavi, le-a arătat că prinsă, sprijinită cum trebuie, povestea lor avea să reziste mult și bine, până la, și dincolo de mine. Mă înțelegi ce-ți spun? Povestea părinților mei, cu greutățile ei, cu necazurilor lor, a continuat, stabilă, ca masa verde, din lemn de salcâm, pe care luam cu toții cina, seară de seară.

Tot ce ți-am scris până acum, tot ce ai ascultat că iese din gura mea, până acum, e adevarat, la fel de adevărat cum suntem noi doi.

Nu ți-am spus, știi de ce nu am renunțat la masa cea verde, pe care scriu? Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu am putut. La scurtă vreme după ce am adus-o în camera asta, am observat o schimbare la ea. Pesemne că lemnul, atunci când a fost prelucrat, a fost și el verde, tânăr, crud, căci nu înțeleg de unde, covorul meu e acum străpuns de rădăcini de salcâm. Rădăcinile vor trece prin palierele etajelor, prin subsolul blocului meu și se vor înfinge în crusta Pământului, de unde vor trage minerale și vor deveni diamante.