În numele fiului

cuvinte pentru ai mei (III)

Intermezzo.

Cred că dragostea dintre părinții mei a început furtunos, într-o noapte de vară, puțin după Sfântul Ilie. Apoi, a adoptat o poziție mută, au devenit amândoi strategi asupra unei vieți care le-a adus doi copii cu handicap și de care trebuiau să se îngrijească. A crescut în respect și, cam pe când am apărut eu, aproape de finele deceniului 8, stagnase într-un conglomerat sudat, de dor și cuvinte nespuse. Nu cred că și-au spus, ziua în amiaza mare, că se iubesc. De rușine ca nu cumva, noi copiii, să îi auzim. Paradoxal.

Nu cred că iubirea lor a fost în alb și negru, așa cum e redată atmosfera perioadei in care ei s-au cunoscut, în fotografiile acelea cu margini învălurite. Tineri, construind mândria țării, din satul lor uitat uneori de singurul autobuz care făcea legatura cu raionul, poate că s-au cunoscut, oare cum altfel, la vreun dans organizat de Căminul Cultural.

Înalt, cu obrazul proaspăt ras, tatăl meu zâmbea de iți topea ochii. Știu asta, pentru că i-am găsit o fotografie, de holtei. Iar în vocea lui se putea auzi ambiția. Avea de gând să plece la oraș și să se angajeze la combinat. Nu părea să fie mototol, citea mult și diversificat, fiind, pentru mama, o gura de aer. Era singurul băiat la parinți, proaspat absolvent al școlii de șoferi.

Cred ca au ras de prima data.

Niciunul din ei nu cred că înțelegea ce inseamna romantismul, mai mult decât ce citiseră în romanele din Biblioteca pentru toți. Dar totuși, în inima tatalui meu nu a mai încetat de atunci să bată, aritmic, decât un nume de alint pe care niciodată nu l-a uitat și pe care, in ultima lui clipa, i l-a spus doar lui Avraam, când i-a pașit în sân.

Deși iubirea lor nu a fost deloc ca în cântecele vremurilor, totuși inima mamei mele a purtat în ea această fotografie a chipului tatei, la douazeci si trei de ani, înalt, slab, cu obrazul proaspăt ras și un zâmbet de îți topea ochii, peste tot prin lume, unde s-a dus.

Si daca amandoi mi-au părut, toată viață, niște automate cupinse de rugină în mecanismul lor interior, dacă toată viața mi-au părut respectuos de reci, ca doi inamici care au semnat un tratat de pace, eu trebuie sa fiu peticul lor cel mai bun, căci uneori, inima mea e ca o mierla care fluiera în noaptea adâncă, dupa colivia unei menajerii întreținute de o femeie felină, care sa o păzească, care să o mănânce.

Între momentul în care ei s-au cunoscut și căsătorie nu am regăsit în arhiva familiei mele nicio altă fotografie cu cei doi. De parcă tatăl meu a fost doctorul Aziz, iar mama mea mireasa lui ascunsa de cearșaf.

Început de act.

*

Mama s-a visat mireasă din nou. Nu crede superstițiile.

În visul ei se făcea că era dimineața nunții. Stătea cu ochii deschiși privind în zare, dincolo de oglinda micuță, cu restul de ruj din seu, întins puțin peste colțul buzelor, semn că se rătăcise de curând în gânduri. Se uita în oglindă la chipul de acolo și nu voia să-l recunoască. Nu voia să știe ale cui sunt sprîncenele, nici obrajii, nici buzele. Se apropie, din ce în ce mai mult, de oglinda micuță, gata să vadă prin porii pielii, dacă fata din spatele chipului mai e acolo, daca nu cumva țipă în colivia ei aurită, Păunița Codrului. Se apropie atât de mult cu privirea de oglindă, încât respirația ei fierbinte înabuși pentru o clipa sticla argintată. De când se făcuse rece în cameră ?

De dincolo de ușa chilerului se auzeau zgomotele lumii. Un ticăit ușor de cutie mecanică.

Înapoi in oglindă, copila de dincolo îi zâmbea liniștit, pe umărul celeleilalte stând doua păsări ciudate, cu penaj multicolor, cu ochii vii, ca de mărgică, așa cum nu vazuse niciodată, în satul ei dintre dealuri. Copila de dincolo, din oglindă, părea veselă, dar zambetul ei se rătăcea în colțuri, spart ca de o prismă necruțătoare.

Se facea că, din camera cealaltă, cineva bolborosea un descântec.

Bunica bunicii ei fusese solomonară, așa îi povesteau în nopțile de iarnă, când dormeau toți cei patru copii inveliți, în bunde groase de cârlan. Știa să cheme ploaia la vreme și uneori, atunci când dispărea cu săptămânile, venea de dincolo cu un praf ciudat pe opinci, nici aur, nici argint, dar dupa care se dădeau în vant pisicile. Bunica bunicii ei, solomonara, era vestită pentru că, uneori, în nopțile cele mai adânci, dacă se uita prea mult în foc, reușea să vadă chipul unei fete, în oglindă. O fată îmbrăcată în mireasă, cu sprâncene negre ca tăciunele și spoită la buze cu un roșu ieftin de bâlci, ușor întins în colțuri.

Se făcea că se aude un descântec lung și incâlcit, iar cuvintele lui pătrundeau pe sub ușa, distorsionate, ca umbrele. Dar era darul ei de nuntă, al solomonarei de un veac li jumătate către stranepoata ei, era pavăza celei din urmă, pentru necazurile pe care avea sa le îndure de-a lungul anilor, căci grele mai erau păcatele părinților.

Pe mama o linișteau cuvintele.

Deodată, așezat pe patul din cameră, l-a văzut pe soțul ei. Stătea cuminte , ca un băiațel ce abia îmbrăcase primul lui costum bun. Cumva îi venea prea larg în umeri, iar pantalonii trebuiau puțin tivuiți. Mâinile și le ținea curate pe genunchi și erau și ele reci, numai după culoarea vineție a unghiilor lui, își dădu seama de asta.

A vrut sa îl alunge din cameră, să spargă ghinionul ce s-ar fi abătut astfel asupra ei, dar până să-și acopere ochii cu podoabele, tatăl meu, din vis, s-a ridicat în tăcere de lânga ea și a ieșit cuminte în sala cea mare. Acolo a luat de mână doi copii și s-a dus... S-a tot dus ... Prea devreme s-a dus...

A vrut să plângă atunci dar fata de dincolo, din oglindă, nu a lasat-o. Nu mai avea două păsări măiastre pe umeri, dar tot se purta mândra și dreaptă. I-a întins mână prin sticla argintată și i-a atins obrazul mamei mele, potolindu-i astfel fierbințeala lacrimilor.

În visul ei se făcea ca mama s-a ridicat de la masa unde se împodobea de nuntă, și-a încalțat pantofii albi și a ieșit din cameră, gata să fie primită de alaiul care trebuia să o însoțească până afară. Camera mare era însa goală. A pașit mai departe, dincolo de prispă și s-a trezit pe ulițe pustii. A călcat ceața sub tălpi iar ceața a scârțâit ca vata de sticlă. A călcat noroiul ulițelor sub picioare, iar noroiul a părut că-i păstrează urmele.

A ajuns în cele din urmă la biserica din sat.

Se făcea că ușile cele mari erau deschise și dinăuntru se vedeau lumânările aprinse la icoanele Sfântului Spiridon și a Sfântului Ioan Botezătorul. Sub policandru o aștepta masa cu cununiile sclipind în întuneric și tatăl meu tăcut. I-a întins mâna și amândoi au dat ocolul mesei, de trei ori, cineva din altar cântându-le cum proorocul Isaia dănțuia de fericire, știind că Fecioara a luat în pântece.

Niciodată mama mea nu a spus ca visul acesta a fost un vis rău, doar ca in ziua nunții i-a umplut inima cu teama de viitor. De aceea atunci când ceremonia a avut loc, iar fotograful a surprins-o, pe chipul ei a lăsat-o să se întrevadă, pentru ultima oară aproape, pe fata de dincolo de oglindă.