Emil, sau tinerețe fără bătrânețe

E puțin trecut de ora 3 din creierii nopții și peste curte nu se aud decât cocoșii foindu-se în pătul, cu ciocurile prinse de prima brumă. Deasupra casei, o puzderie de stele, găuresc pătura pusă peste. Pe semne că dincolo de ea, e lumina aprinsă. Tot o lumină arde acum și în curtea vecinului, Busuioc. S-a trezit și el, somnambul, ca să tragă o țigară.

Hai! spune scurt bărbatul către băiatul din urma sa, apoi apucă cele două plase mari de rafie, care încă nu au început să-i taie mâinile și pleacă spre poartă. Dincolo de ea, peste tăpșanul plin de mușețel astă vară, dar din care nu au mai rămas decât beldiile acum, se aud valuri. Pantofii lui și adidașii copilului fâșâie, mângâind pentru ultima dată, sezonul ăsta, drumul de acasă. Până la autobuz, în centru, nu au mult de mers, poate vreo 5 minute. Drumul nu e chiar atât de rău, nu au venit încă ploile cele mari, care să spele bancurile de nisip din vale. Trec pe lângă gardul dispensarului uman, care acum miroase a lemn proaspăt de brad, iar de deasupra lor, un transformator își bâzâie mai departe viața. Butucănos cum e, cu tepușele în întuneric, luminat de becul albăstrui de mai la vale, e un gândac prins într-un bold uriaș de ciment.

Stai așa! îi spune din nou tatăl, fiului său. Trebuie să apuc mai bine gențile. Ce i-o fi trebuit maică-tii să ne pună oloiul ala mare de sarmale? Cine mănâncă atâta? Ehaaa! Hai mai departe! iar valurile ierbii sunt înlocuite acum de sunetul clar al unor pași mari, pe asflatul șoselei, numărați un-doi, un-doi, împletiți de alții mai mici și mai rapizi, unu-doi-trei-patru, ai băiatului care se ține dupa silueta îmbrăcată în geacă verde de velur reiat. În cer, deasupra dealului cu vii, o stea căzătoare stârnește un vânt, iar pe pământ, în Vărzărie, o creatura ciudată, cu bot de iepure și coarne de cerb, roade frunze de hrean.

În centrul satului, lângă Primărie, patru umbre se umflă și cresc cu fiecare pas pe care bărbatul și băiatul îl fac. Prima umbră e a unui pin, care nu se mai usucă, spre disperarea vicelui și care tot umple treptele Sfatului, cu bombițe mici și verzi, cu care copii cu tălpile goale, se joacă, până dincolo de punte. A doua umbră e a obeliscului cu numele tinerilor soldați, care și-au părăsit vatra în cele două războaie, și pe care popa Pavel le citește cu vocea lui fonfăită, de fiecare Înălțare, deasupra colivei de grău și a sticlei de vin. Treizeci și nouă de nume, scrise cu litere aurii, care acum în noapte nu se văd decât treizeci și opt. A treia umbră e a unui autobuz lung, verde, ale cărui roți miros a praf și a drum. Dorm ochii cromați ai farurilor, iar din burta lui, pocnește încet, un bidon pătrat de 5 litri, cu toartă și un X mare pe lateral. A cincea umbră și ultima, e a unui bătrăn, care stă rupt de la mijloc, picotind pe un toiag, până când aude pașii noilor sosiți. Își trage mai aproape geanta de picioare, să le facă loc, lângă ușa închisă a autobuzului.

Bună dimineața! spune bărbatul cu geacă reiată. Încă n-a venit domn’ șofer?

Să trăiești Alecule! Nu, nu, abia acum a aprins becul la baie... îi răspunde umbra mormăită și arată cu bastonul în sus, către o fereastră de la etajul al doilea al singurului bloc din sat. Mai e până la 4 fără 10, nu e grabă.

Ce faci nea Gheorghe? La oraș?

Da, m-o sunat alaltăieri seară fiică-mea, Safta, și mi-o zis că m-o programat la doctor, azi.

Tot cu spatele?

D’apai... Hernia asta nu mă mai lasă, lăsa-m-ar păcatele să mă lase! Da’ tu? Ce cauți așa devreme? Cu băiatul la școală?

Da, nea Gheorghe! Începe luni, ăsta micu’ al meu, clasa a opta. Și trebuie să mă duc cu el prin depozit, după caiete, după haine...Azi duminică, ne aranjăm puțin, că de mâine...a ‘nțărcat bălaia!

Apăi, așa-i! Sănătoși să fim!

În spatele autobuzului, în curtea secției de Poliție, un câine trage de lanț și coboară de pe cușcă, înăuntru. Vântul de mai devreme taie rece, chiar și pe sub coaja pinului. Cei doi bărbați și băiatul se strâng laolaltă, la dos și așteaptă.

Bună dimineața! le spune șoferul, în pași repezi, încă de pe treptele blocului. Deschide ușa autobuzului și urcă, aprinzând becul de deasupra scaunului său. Motorul pornește iar în liniștea de până acum, sunetul metalic al diesel-ului se rostogolește peste ulițe și sperie iepurii din hrean.

Hai nea Gheorghe, urcă matale primul! Noi punem gențile la ladă... spune Alecu. Între timp, au mai sosit, dinspre Primărie, încă o femeie bătrână și o copilă, pe care băiatul o tot vedea prin sat și pentru care roșește acum.

Nu suntem prea mulți azi...spune el.

O să mai urce câțiva de la Huidiță, apoi luăm navetiștii... până la Galați, o sa se tot umple. Stai tu liniștit acolo, trage un pui de somn! Eu mă duc să stau cu nea Gheorghe, să mai schimbăm o vorbă.

Dar băiatul nu vrea să audă de somn. Trage cu urechea la zgomotele din jur și cu ochiul, la fata care sigur îi zâmbește și ea, prin întuneric. Când ceasul verde, fosforescent, arată ora de plecare, becul de deasupra șoferului se stinge. Singurele lumini sunt acum farurile care mătură garduri, bănci, borne și biserici. Începe să se încălzească.

Cum de nu mai e Emil șofer pe ruta noastră, dimineața? îl întreabă Alecu pe bătrânul Gheorghe.

Nu știi? Să tot fie jumătate de an de când l-au găsit, cu tot cu autobuzul lui, în balta de la Rogojeni.

Accident? întreabă Alecu, curios.

Sau dracu’! Doamne iartă-mă, că uite trecuserăm pe lângă biserică, spune Gheorghe în șoaptă și își face cruce, de trei ori, repede.

Haide, bre! Ce tot zici acolo?

Alecule, tu vii și pleci, poate nu vezi... da’ Emil nu era oricum curat, așa cum îl crezi. Babele din sat spuneau că e întors de la țâță, sau chiar mai rău...

Autobuzul se oprește din scurt. De la Huidiță, stația de lângă cea de-a doua școală din sat, mai urcă câțiva călători. Becul din față se aprinde din nou, iar băiatul, care până acum a ascultat cu ochii ațintiți pe geamul întunecat, și-i strânge acum de durere. Motorul sparge noaptea mai departe.

De când a venit Emil la noi în sat, cât timp să fi trecut Alecule? continuă nea Gheorghe.

Păi, eu îl știu de la botezul băiatului, că doar cu el am adus porcul ala la tata...

Așa, așa... Să tot fie mai mult de zece, doișpe ani. Țața Maria a lu’ Costache Stroia, mătușa lu’ mama mea, citea în argint viu și în fierea păsărilor... țin minte că mi-o zis când eram flăcău, să fiu cu ochii’n patru la tăți oamenii care îmi ies în cale, că unii poartă haine și alții poartă omenia ca o cămasă. Dar nu înțelesesem eu tot de la ea. De câte ori l-ai văzut pe Emil, ai băgat dară de seamă, ceva schimbat la el?

Autobuzul trece acum pe lângă semnul alb de tablă, care marchează ieșirea din sat. Farurile luminează în față drumul ce începe să se încline, când într-o râpă, când într-un deal. Șoferul schimbă vitezele și din fundul autobuzului se aude deja un sforăit ușor.

Ce să zic nea Gheorghe, n-am băgat de seamă. Emil se purta curat, la cămașă și la plover anchior. Nu l-am văzut niciodată supărat sau ...

Ehei, Alecule...Fie vară, fie iarnă, Emil se purta așa cum zici tu, dar nu schimba cămașa, nici ploverul... Venea cu cursa de 6 seara și pleca cu cea de 4 dimineața, dar nu dormea nici la baba Sanda, unde trăgeau șoferii străini, în gazdă. Nici la bloc, unde o vrut domn’ primar să-i dea cameră... Tot în mașină, vară și iarnă... Și mașina, curată, dar prea de tot.

Fugi de-aici bre! Snoave!

Or fi măi Alecule, dar am văzut și io, într-o seară, acum vreo 3 sau 4 ani, când mă întorceam de la Galați, cu actele de pensie...

Ce-ai văzut nea Gheorghe?

Eheee, Alecule, iaca, am urcat dealul Oarbei și acum coborâm la răscrucea Rogojenilor... Veneam încoace, într-o seara. Și pe la curba Vlădeștilor, după ce-ai coborât de la unitatea militară, stăteam în fața, iote colo, să fi fost al doilea rând de scaune. Și cum coboram noi în vale, știi cum conducea Emil... o călca și el așa puțin ... trece țuști, așa, pe lângă noi, săgeată, dungă, unul cu un camion de SMT. Ei... și sare din drum așa, o bucată de piatră și sparge fix un far... farul de sub partea lui Emil.

Așa, și?

Când am auzit cu toții, că eram o mână de oameni, în seara ceea... când am auzit cu toții piatra lovind farul și spărgându-l, Emil o urlat și el la volan, de parcă i-ar fi străpuns și lui cineva capul... Noroc că a avut unde să tragă pe dreapta. Noi ne-am dat jos să vedem ce s-o întâmplat, numai Emil stăteam cu mâna la ochiul stâng și cu capul pe volan și nu vroia să vina jos să vadă.

I-o fi intrat ceva în ochi... praf... muscă... geană...spune Alecu neîncrezător.

Ce praf, de unde muște în începutul iernii? Uite! În dreapta mai încolo, nu se vede acum, dar o să facem o curbă fix lângă stufărișul bălții... Să te uiți acolo Alecule!

Zi bre, nea Gheorghe, mai departe...

Am ajuns în sat cu bine, dar ce crezi, n-am dormit tătă noaptea... N-am putut! M-am zvârcolit și m-am întors în pat, că ceva nu-mi dădea pace. Mă ardea așa pe inimă, un gând. Am plecat de-acasă cu căciula și cu boanda pe mine, de nici nu mai simțeam frigul și ceața care să lăsase, că eram oricum după Sfântul Dumitru, de mult. Ceva îmi zicea să mai văd odată autobuzul. Și ce crezi? Tras frumos, aici în centru, la noi, unde trăgea de obicei... L-am găsit în noapte așa cum îl știam mereu. Fără urmă de far spart, fără nimica. Numai dinauntru auzeam cum Emil bolborosea ceva, c-o fi vorbit prin somn sau nu... Dar mai bubuia ceva pe lângă noi.

Sub burta mașinii, vorbele lui nea Gheorghe au pocnit scurt, făcând autobuzul să tremure și să se aplece într-o parte.

Grijania mă-sii de treaba! înjură scurt șoferul, care trage mașina pe dreapta. Am făcut pană!

Doamne ferește Alecule! Fix în balta Rogojenilor ne-am găsit și noi!

Taci bre, că nu-i nimic! Nu cobi!

Noaptea încă e groasă și în apropierea bălții miroase a pucioasă și mâl. Imposibil, un claxon tăie apa și sparge orice urmă de somn dinăuntru.

Nu ieșiți afară! strigă acum nea Gheorghe, strângând cu degetele, până la albul oaselor, căpătâiul banchetei din față.

De ce nene? Ce e acolo? Alecu îl întreabă cu glas stins, plin în cerul gurii de o arsură ciudată de bilă.

Cine e, mai degraba! se răstește înapoi bătrânul. Nu ți-am mai spus... nici nu am avut timp când să-ți spun... În primăvară, după ce văzusem farul reparat, am vorbit cu popa Pavel să vină și el într-o dimineață cu cursa... Eram tot așa, noi doi, veniserăm mai devreme. Și când popa Pavel a vrut să urce treptele, l-am auzit ...

Tiiiiiiiiiiit! încă un claxon, dinspre apă, sparge povestea și o îngheață, în aburi, pe buzele călătorilor.

L-am auzit pe Emil, reia acum nea Gheorghe, grăbit să termine, sau cine o fi fost, din spatele autobuzului, urlând... cum urlă lupul.... cum urlă vierul, când e atins de cuțit... Iar popa a căzut în fund, sub roți și mi-a zis, că atunci a simțit mașina scuturându-se singură, sub el...

Tiiiiiiiiiiiit! și încă unul, din ce în ce mai lung, purtat de vânt, prin ușa deschisă.

În mașină tac cu toții, căci acum, la crăpătura lipiturii dintre noapte și zi, luminat de o electricitate statică, un alt autobuz, galben, aproape nou, iese din apă, cu frunze de nufăr pe la geamuri. Iar de la volan, în cămașă de mătasea broaștei și plover din melci, cu zâmbet trist și ochii albi, o siluetă îi salută.

Când vin zorii? șoptește băiatul.

Ceasul fosforescent se încăpățânează să se scurgă. De undeva de pe câmp o pasăre se zburătăcește. Iar pe drum, motorul unul autobuz mărâie liniștit.