Basiliada (IV)

Pădurea era obișnuită cu mișcarea continuă.
Iarba, ferigile, copacii, până și bolovanii se mișcau și ei, dintr-un colț în altul, deși mai puțin vizibil ca frații lor din deșertul californian. La începutul verii, în lunile mai-iunie, elanii, cu capetele lor mari și proaste, se porneau mânați de memoria unui miros de vegetație proaspătă și își abandonau locul de iernat și fătat. Turmele o luau din loc și bătătoreau sub copitele lor grosolane mocirla și florile, impasibilă la frumos și urât. Treceau, așa, molcomi și nestingheriți prin apele repezi ale râurilor, spălându-și căpușele și spinii încurcați în pletele ce le atârnau sub barbă. Uneori, câte un mascul rămânea încurcat cu coarnele lui bogate, între crengile unui desiș, ca să-l mănânce lupii, iar ceilalți mergeau mai departe.
Mai erau și păsările - cuci și cinteze, mierle și sturzi, care aveau și ele mecanismul lor intern. Într-o dimineață, deschideau ochii mărunți și negri, ca boabele de piper, priveau spre lumina de deasupra vârfurilor de copac și se simțeau chemate de o chemare care nu mai suportă amânare, să o pornească din loc. Spre mai multă lumină, spre alte păduri și în alte cuiburi. Unele se mai îngreunau cu somnul, pe vreo creangă mai joasă și cădeau, astfel, pradă pisicilor sălbatice, sau erau prinse de băieți Komi, cu lațuri subțiri, din fire de păr de fecioară. Iar celelalte zburau mai departe.
Nimic nu se oprea din destinul său, așa că atunci când cei 63 de bărbați s-au trezit ieșiți pe poarta lagărului și s-au proptit în drum, neștiind încotro să o apuce, pădurea s-a simțit dornică să-i vadă mai bine și și-a întors spre ei toți ochii de care dispunea. Până și un ochi de apă, dar acela era prea departe de drum, ca să vadă ceva.
Printre cei 63 nu se afla niciun ofițer. Fuseseră separați de restul corpului de armată la momentul prinderii și duși în alte tabere. Așa că, după ce s-au dezmeticit din împunsături și s-au văzut în soarele dogoritor al amiezii, în goliciunea prăfuită a primului kilometru, bărbații s-au uitat mai întâi înspre înaltul cerului, până le-au căzut pălăriile de pe creștet. Și când și-au dat seama în ce parte va bate apusul, cu hainele descheiate și valizele în mână, au format un nou șir lung de perechi, pe muțește, munteni cu munteni și câmpeni la câmpeni, pornind-o și ei din loc, în sfârșit, ca o cireadă pestriță, ale cărei tălăngi, de linguri și gamele, o vesteau.
-Tudum, hârști! Tudum, hârști! făceau încălțările lui Vasile pe drumul de pământ și pietre. Pantofii, cu care se alesese, erau strâmți în spate și, fără să poarte ciorapi, marginea lor tare îl mușca acum de călcâi.
Oare când purtase el ultima dată pantofi? În sat, la nunta cu Maria! Și pusese galoși de cauciuc peste ei, pentru că erau noi, luați de la Berești din târg, iar pe tăpșanul din fața pridvorului bisericii era mereu glod. Avusese chiar și un costum negru, de lână mai plină decât pânza de sac a celui de acum. Și jucase atunci, încălțat cu ei, mărunt, mărunt, pe podelele casei, printre lavițe și cumetri, cu o mireasă care, acum dacă l-ar vedea, l-ar da pe ușa casei afară, de pocit și puturos ce e!
Îl bufni râsul gândindu-se la pereții de lut ai camerei celei mari, vopsiți, în fiecare primăvară și toamnă cu var, în care amestecase piatră vânătă. Ce curățenie mai făceau! Iar aici?
-Ce-ai bre! îl întrebă morocănos Gheorghe de lângă el. Deși geamantanul le era tuturor ușor, pe Gheorghe se vedea că îl trăgea greu într-o parte, căci și-l ridicase pe umăr, ca pe o damigeană. Și ce-ar mai fi vrut să bea și el o gură de rachiu. Numai cât să prindă puțin suflu.
-Râd și eu de ce îmi aduc aminte, spuse Vasile uitându-se, din obișnuință, în stânga și dreapta sa, după privirea unui gardian care lipsea.
-Prostule!
Așa o fi, tăcu Vasile. Îl apucă pe dată o gheară în piept, știind că necazurile nu aveau cum să-i fi ocolit satul și curtea. Iar femeia ... Pentru a doua oară de când primise vestea plecării, Vasile scutură din cap să refuze acest gând. Nu avea timp de el acum.
Privi mai departe, în fața sa, și recunoscu că bucuria prostiei de care vorbea Gheorghe se răspândise, încet și sigur, și la ceilalți. Pe drum apăruseră spinări și gâturi drepte, iar unii munteni întindeau deja pasul, lărgind astfel goliciunea drumului.
Pe când oboseala începu să li se arate tuturor, din fața coloanei se porni un murmur îngrijorător. Cărarea care până acum le purtase de grijă, cu tăria ei reală, tăiată în pântecele înșelător al pădurii, s-a terminat brusc, într-un desiș de merișoare. Stâlpii de lemn, cu brațele lor împodobite de boabe de ceramică, prin care treceau firele de curent electric ce alimentau tabăra de lucru, se pierdeau într-o pătură de cetină, fără nicio explicație.
-Și totuși camioanele au ajuns la noi, nu? întrebă Nilă, un ialomițean lung și subțire, ca un salcâm, care își pierduse un ochi în prima săptămână.
-Șoferii trebuie că știau drumul mai bine, îi rezolvă dilema Sava, un blond.
O piedică era acum în fața lor iar bărbații se uitau, unii peste capetele celorlalți, la ea, precum puii de găini, prin gard, foindu-se când la stânga, când la dreapta, așteptându-se ca după o tufă, sau după un trunchi, ea să dispară și drumul să le continue, ca până atunci.
Cei care apucaseră să ia tutun la ei, s-au pus în fund pe geamantane, atenți să nu le strivească și, aprinzând țigările, s-au pus la sfat. Curând foamea și setea aveau să crească mai mari, iar în soarele apăsător al drumului nu puteau rămâne mult. Cum ar fi fost ca peste ei să dea o patrulă nouă, sau să-i ajungă din urmă vreun camion? Ar fi arătat ca niște ploduri pierdute de fusta mamei.
-Și dacă toate astea nu-s decât un joc? Și râd de noii rușii, ascunși pe după copaci? reveni cu tăișul limbii lui, Nilă. Dar prostia asta fusese repede plătită, cu palme peste ceafă și pălării aruncate a lehamite înspre el. Cu toții simțeau atracția casei de dincolo de opreliște, ca niște rătăciți în deșert, care trag de ei în căutarea unei oaze, ce îi așteaptă mereu după prima dună de nisip.
Vasile și ceilalți și-au întors privirea către soare încă odată, și au stat așa vreme îndelungată, cu palmele puse de pavăză. Erau un stol ciudat de cocostârci, care privea în sus, după uliu.
Când au văzut încotro alunecă soarele, peste vârfurile copacilor din față, și-au luat foamea și setea cu ei în spinare și și-au spus că, dacă o țin drept înainte, prin întuneric, sigur vor ajunge la destinație.
Fără ceremonial, pădurea și-a tras perdeaua deoparte și i-a primit în adâncimea ei.
Sub copaci, i-a întâmpinat mai întâi cu o răcoare plăcută, care le-a șters și uscat musafirilor, sudoarea frunții. A așternut, mai apoi, sub picioarele lor, un covor de mușețel atât de bogat, cu care boturile pantofilor, atunci când se loveau de tulpinile subțiri ale florilor, cântau hârști, hârști, ca mișcările pendulatorii ale unor cosași de lucernă.
Mușețelul... În fața porții de acasă, Vasile avea o piatră dreptunghiulară de râu, pe care o folosea drept prag. Iar sub ea, ulița satului său cobora într-o ușoară vale, spre fântâna cea mare, la care adăpau vitele, cu troaca ei de lemn. Vasile obișnuia să se așeze în fund pe piatra asta mare de râu și să privească bobocii de gâscă, ore în șir, cum rupeau mușețelul, care creștea în drum. Orișicât l-ar fi păscut bobocii săi, orișicât l-ar fi găinățat pe partea cealaltă, de sub cozile lor cu tulii țepoase, Vasile observă că floarea creștea la loc parcă și mai des, mai încăpățânată.
Aici, în Kungur, nu văzuse boboci de gâscă, iar ulița și-o croia acum singur.
Pădurea le-a adus la picioare mure, fragi și ciuperci. Bărbații flămânzi se abăteau de la calea lor dreaptă, cât să-și umple obrajii de fructe și și-au mai stins astfel, cu sucul lor, și setea. Culegătorii reveneau înapoi cuminți, la locurile lor din coloană, cu buzele și degetele pătate, ca niște copii prinși în livada bunicii.
Noaptea s-a lăsat deplin peste ei, pe nepregătite. Dar și-au spus că, la cât au mers de dimineață, sigur nu mai au mult până la un luminiș, sau chiar la gară. De parcă drumul la dus nu i-a costat atât de mult timp, din care acum se părea că aveau berechet.
-Da, dar șoferii știau calea mai bine... le spuse din nou Sava, iar bărbații, chiar și Vasile, îi dădură cu totul dreptate.
Ca să nu-i calce urșii, au făcut focuri din vreascuri si ace de pin și au privit cu toții cum se ridică coloane de fum, ca să le sprijine cerul. Și când au dat cu ochii de stele, de Calea Lactee, în toată splendoarea ei dantelată, mărunt, pe bărbați i-a apucat amețeala, de cât de deschis și de larg le era cerul acum. Se ridicaseră și ei, cu fumul, deasupra vârfurilor ascuțite ale brazilor și vedeau o cupolă atât de largă, de care nu avuseseră habar cât timp fuseseră acasă, tineri și în putere, când adormeau pe câmpurile lor, sau sub viilor lor, o întindere răcoroasă și iertătoare de care nu se mai săturau.
Vasile s-a descălțat și și-a privit călcâiul ros, carne vie. În ritmul ăsta, a doua zi nu mai avea cum să meargă mai departe. A căutat pe sub copaci mușchi vii și răcoroși și, cu o frunză lată de pătlăgină, și-a legat strâns piciorul, cu o batistă. Lângă foc, l-a găsit pe Gheorghe deja adormit, așa că și-a scos haina de pe el, și-a pus geamantanul sub cap și, stând cu spatele la pătura de pământ, a tras adânc aer rece în piept și a adormit.
Un somn greu, odihnitor, netulburat de vise.