Basiliada (III)

Ca să-i spele, au adus din Kungur un batalion de șapte matroane, în uniforme albe, călare pe măturici din crengi de plop și pe căngi de pescar, având în vârf bidinele din bureți aspri.
Femeile, cu piepturile lor late, cât jumătate de continent și cu buzele lor roșii, gata să sugă viața din om, au sosit pe poarta cea mare a taberei, cu un camion de pompieri, în timp ce Vasile și ceilalți, stăteau goi și priveau tăcuți, flăcările ce le înghițeau hainele.
Sărind din cabină, ele s-au înfipt bine, cu picioarele lor groase, în solul curții și fără efort, de parcă ar mai fi participat la această intervenție specială, au rostogolit mai întâi corpul șerpuitor al furtunului cu presiune. Și-au încălțat cizmele de cauciuc mai strâns pe pulpane și au amestecat în gălețile de tablă zincată o soluție ce mirosea a leșie și a lapte de mac. Abia apoi și-au luat în primire turma de bărbați, care le priveau cu ochi umezi, dezbrăcați acum de îndărătnicie și curaj.
Cu fluierături și palme pe spinare, ca unor dobitoace, trei dintre matroane au trecut prin contingentul de oase goale ca sa-și măsoare ziua de muncă. Nu au avut nevoie de câini, ca să-i stăpânească pe bărbați, sau de ceilalți gardieni, care stăteau acum, în uniformele lor descheiate la gât, cu automatele relaxate, ba fumând, ba clănțănind după purici.
Femeile au scos pe urmă, din buzunarul de la piept al tunicilor lor, câte o mașină de tuns, din aceea cu dinți de greblă și cu mânere de cherpedine și și-au apucat, cum apucă ciobanul oaia în luna lui mai, câte un prizonier, pe care l-au așezat, cu fesele goale și genunchii strânși, pe câte un scaun luat din cantină.
-Mai pe spate, mai în față! dădeau ordine degetele lor groase, iar mașinile de tuns alergau fericite pe câte o țeastă.
O adiere de vânt strecurată printre ochiurile de plasă ale gardului taberei ,ridica în aer puf blond, brunet și șaten, de parcă plopii, nu tăietorii de lemne, ar fi înflorit de două ori în anul acesta.
După tuns, matroanele cu sânii cât munții, au scos mai apoi brice argintii, a căror gură sclipea ca mercurul. Fiecare bărbat se văzu acum pălmuit cu palme grele pline de o spumă albicioasă, ca mai apoi, cât încă lacrimile nu i s-au uscat bine în colțurile ochilor, să fie tras de nas, când în sus, când în jos, ca un godac obraznic.
Ca să se apere de acest asalt al Natashelor albe, Vasile s-a ascuns în zidul compact al trupurilor ultimilor colegi de dormitor, sperând să nu fie găsit. Dar chiar și așa, cele două spălătorese l-au înșfăcat și l-au curățat.
Când turma și-a lepădat podoaba capilară, celelalte 4 femei erau deja pregătite cu bidinele și apă. La un semn, din două părți, zidul de bărbați înghesuiți, unul în celălalt, a fost atacat cu var alb și frecat cu vigoare. Cu ochii închiși din pricina săpunului, cu nările ocupate de spumă, Vasile și ceilalți au fost loviți de un torent căliu de apă, care i-a curățat de ultimul strat de mizerie. Abia când din spinările prizonierilor s-a văzut aburul, femeile s-au oprit și le-au împărțit izmene.
I-au mânat apoi în cantină, unde le-au oferit ultima porție de cașă groasă. Mesele s-au umplut de data asta de șiruri de cocostârci ciudați, fără aripi. Sus, jos, sus, jos, se mișcau capetele goale ca niște ciocănele pe corzi. Dar singura muzică a taberei erau lingurile de aluminiu, care se înfingeau în castroanele de tablă.
După toată corvoada, pe Vasile l-a furat somnul repede. Și-a scăpat capul deodată peste braț și dus a fost. Nu mai aveau acum pufoaice care să le țină loc drept perne, așa că se așezase pe pat, cu brațul stâng sub cap, în mâna dreaptă ținând strâns gamela și lingura de metal. Încolăcit de trup nu s-a lăsat se se întindă și a visat toată noaptea că e la balta Rogojenilor, la tăiat de stuf, dar nu reușea deloc să-și prindă fața în luciul apei. În vis, ca în realitate, degetele lui nu mai reușeau să distingă ce fusese înainte pe chip, de ce se regăsea acum. Ochii erau tot la locul lor, slavă lui Dumnezeu, dar nasul i se lungise și ascuțise, de nerecunoscut. În balta din vis, oricât ar fi vrut ca apa să stea locului, cercuri nenumărate porneau din picioarele sale, de parcă bătăile de inimă ar fi răsunat prin oase, până la ea. Să fi trebuit să-și oprească inima, ca să se vadă la chip?
În grija asta, că fața lui nu mai e a lui, Vasile deschise ochii înspre dimineață și surprinse un alt zgomot în curtea taberei. Se duse ușor, călcând pe deasupra celor adormiți, făcându-și loc prin dogoarea de dinăuntru care voia să iasă și ea și privi prin scândura lipsă ce ținea loc de fereastră, înspre afară.
În curte, sub lumina puternică a reflectorului, care nu se mai mișca acum de colo-colo, gardienii se pregăteau de plecare. Puseseră masa locotenentului la locul ei și lângă ea, înaltă cu mult peste gardul taberei, ridicaseră o piramidă, blocurile ei de granit fiind însă geamantane de carton, ale căror colțuri scânteiau de câte o tablă întăritoare. Vasile le numără.
-Șaizeci și patru.
Apoi, au întins pe jos o foaie de cort de campanie și peste ea, au așezat, rânduite, curat, șaizeci și patru de pantaloni de stofă, șaizeci și patru de haine bărbătești și câte o cămașă pentru fiecare. Peste ele au așezat șaizeci și patru de perechi de pantofi și câte o pălărie, de parcă proprietarii hainelor se dezbrăcaseră de ele, ca să plece la înotat.
Sanatoriu fără nume.
Cu ultimul camion, au adus din lagărul cel mare și o fanfară caraghioasă de alămuri, dar și pe locotenentul-major, care ținea sub brațul său teancul de foi de drum. Fanfara, formată din cinci prizonieri tuciurii, rămășițe ale cine știe cărui corp de armată, încă mai purta vestoanele colorate cu firet auriu, dar chipiurile le erau de mult timp pierdute și fuseseră înlocuite de căciuli cu urechi lungi. Un spirit hazliu le prinsese de frunte câte trei ghinde, iar tuba scânteia răgușită în soarele dimineții.
Când Nikita Abrahamovici s-a așezat la masa sa, fanfara și-a luat și ea locul de-a dreapta. Ușile barăcii s-au deschis iar Vasile și ceilalți s-au pomenit, pentru ultima dată, în careu. Dacă până mai atunci pădurea din jur tăcuse, acum un vânt slăbuț se porni să forfotească în foșnet, firave frunze de plop.
Vasile nu auzi mai nimic din ce rostise locotenentul-major, inima îi bubuia atât de tare în urechi. Nu a prins decât ceva despre onoarea pe care le-o face Uniunea Sovietică și de iubirea frățească ce va trebui să se nască de acum încolo între patria lor, a sa, și vecinul de la răsărit.
Nikita Abrahamovici a strigat apoi primul nume, iar bărbatul, al unei Catrine de prin Mehedinți, a ieșit din rând și s-a îndreptat spre piramida de geamantane de unde și-a ales unul, maro cu verde. Acesta a primit mai apoi prima pereche de pantaloni, prea lungi și sacoul, prea strâmt. Dar măcar a încălțat o pereche potrivită de pantofi.
Fanfara adusă cânta mai departe Valurile Dunării.
-Presură Vasile, Ionovici! strigă deodată Nikita Abrahamovici, iar Vasile tresări.
Controlat de altcineva, din spatele ochilor săi, Vasile se trezi îmbrăcat cu un costum negru, cu dungi verticale, subțiri. Pălăria de pe cap era verde și semăna cu a unui paznic forestier.
În geamantan nu avea ce să pună deocamdată, așa că așeză, acolo, gamela și lingura. La piept, în buzunarul încăpător al sacoului care mirosea a pământ, îndoi cu grija ordinul de eliberare ale cărui literele chirilice, nu le recunoștea. Dar ele spuneau:
Prin prezenta se certifică faptul că, prizonierul de război, Presură Vasile, fiul lui Ion, născut în 1914, de naționalitate român, având gradul de soldat infanterist, în baza dispozițiilor Ministerului Afacerilor Interne ale URSS și a Hotărârii Comisiei de Repatriere, este declarat eligibil pentru eliberare și întoarcere în patria sa.
Temeiul capturării - luat prizonier, în timpul operațiunilor militare desfășurate în regiunea Cotului Donului (noiembrie 1942)
Se dispune eliberarea acestuia și trimiterea sa către eșalonul de repatriere nr.7.
Când veni rândul ultimului prizonier să își primească biletul de eliberare, locotenentul-major mai făcu un singur gest din mână, de parcă ar fi vrut să îndepărteze o muscă și deodată, gardienii și câinii lor, care stătuseră până atunci într-o dormitare cretină, s-au pornit să-i împingă spre poartă pe bărbații, ce nu mai aveau ce să caute între gardurile taberei.
-Bîstree! Bîstree! Pașli! Pașli! strigau acum aceștia, nerăbdători, împingând masa confuză a unor călători rătăciți pe peronul unei gări străine.
-Grăbiți-vă! Grăbiți-vă! Înainte! strigau acum barăcile goale și stâlpii de pază.
Drumul, care se tot codise până atunci să intre în tabără, a fost singurul care i-a întâmpinat și nu s-a supărat pe oameni, când aceștia s-au oprit pentru că nu știau încotro s-o apuce. I-a așteptat răbdător, așa cum fac drumurile care șerpuiesc, prin câmpii pustii și prin sate pline de viață, cu indiferența cuiva care are tot timpul din lume. I-a așteptat să facă schimb de pantofi între ei, de la strâmți, la mai largi și de haine, de la scurte, la mai lungi. A avut răbdare ca cei șaizeci și trei de oameni să-și ia geamantanele de pe jos și să-și îndese mai bine pălăriile pe ochi, iar când au fost gata, le-a deschis adâncimea răcoroasă a pădurii.
Vasile a fost singurul care și-a întors privirea, înapoi de unde a plecat.
A văzut masa locotenentului-major plină de putregai și mâncată de cari și l-a văzut și pe Nikita Abrahamovici, îmbătrânit și ridat, plin de cataractă și de pânze de păianjen. A văzut barăcile cu acoperișurile scufundate în pântecele lor și iarba grasă crescută peste tot. A văzut laturi ale gardului prăbușite în indiferență, împinse la pământ de spinări de elan, sau de urs. Și dincolo de plasa ruginită, a văzut scheleticele făpturi sluțite ale gardienilor, câinilor, ale membrilor fanfarei și ale puricilor, cum privesc înspre el, prăfuite.