Pădurea era obișnuită cu mișcarea continuă.
Iarba, ferigile, copacii, până și bolovanii se mișcau și ei, dintr-un colț în altul, deși mai puțin vizibil ca frații lor din deșertul californian. La începutul verii, în lunile mai-iunie, elanii, cu capetele lor mari și proaste, se porneau mânați de memoria unui miros de vegetație proaspătă și își abandonau locul de iernat și fătat. Turmele o luau din loc și bătătoreau sub copitele lor grosolane mocirla și florile, impasibilă la frumos și urât. Treceau, așa, molcomi și nestingheriți prin apele repezi ale râurilor, spălându-și căpușele și spinii încurcați în pletele ce le atârnau sub barbă. Uneori, câte un mascul rămânea încurcat cu coarnele lui bogate, între crengile unui desiș, ca să-l mănânce lupii, iar ceilalți mergeau mai departe.
Mai erau și păsările - cuci și cinteze, mierle și sturzi, care aveau și ele mecanismul lor intern. Într-o dimineață, deschideau ochii mărunți și negri, ca boabele de piper, priveau spre lumina de deasupra vârfurilor de copac și se simțeau chemate de o chemare care nu mai suportă amânare, să o pornească din loc. Spre mai multă lumină, spre alte păduri și în alte cuiburi. Unele se mai îngreunau cu somnul, pe vreo creangă mai joasă și cădeau, astfel, pradă pisicilor sălbatice, sau erau prinse de băieți Komi, cu lațuri subțiri, din fire de păr de fecioară. Iar celelalte zburau mai departe.
Nimic nu se oprea din destinul său, așa că atunci când cei 63 de bărbați s-au trezit ieșiți pe poarta lagărului și s-au proptit în drum, neștiind încotro să o apuce, pădurea s-a simțit dornică să-i vadă mai bine și și-a întors spre ei toți ochii de care dispunea. Până și un ochi de apă, dar acela era prea departe de drum, ca să vadă ceva.
Printre cei 63 nu se afla niciun ofițer. Fuseseră separați de restul corpului de armată la momentul prinderii și duși în alte tabere. Așa că, după ce s-au dezmeticit din împunsături și s-au văzut în soarele dogoritor al amiezii, în goliciunea prăfuită a primului kilometru, bărbații s-au uitat mai întâi înspre înaltul cerului, până le-au căzut pălăriile de pe creștet. Și când și-au dat seama în ce parte va bate apusul, cu hainele descheiate și valizele în mână, au format un nou șir lung de perechi, pe muțește, munteni cu munteni și câmpeni la câmpeni, pornind-o și ei din loc, în sfârșit, ca o cireadă pestriță, ale cărei tălăngi, de linguri și gamele, o vesteau.
-Tudum, hârști! Tudum, hârști! făceau încălțările lui Vasile pe drumul de pământ și pietre. Pantofii, cu care se alesese, erau strâmți în spate și, fără să poarte ciorapi, marginea lor tare îl mușca acum de călcâi.
Oare când purtase el ultima dată pantofi? În sat, la nunta cu Maria! Și pusese galoși de cauciuc peste ei, pentru că erau noi, luați de la Berești din târg, iar pe tăpșanul din fața pridvorului bisericii era mereu glod. Avusese chiar și un costum negru, de lână mai plină decât pânza de sac a celui de acum. Și jucase atunci, încălțat cu ei, mărunt, mărunt, pe podelele casei, printre lavițe și cumetri, cu o mireasă care, acum dacă l-ar vedea, l-ar da pe ușa casei afară, de pocit și puturos ce e!
Îl bufni râsul gândindu-se la pereții de lut ai camerei celei mari, vopsiți, în fiecare primăvară și toamnă cu var, în care amestecase piatră vânătă. Ce curățenie mai făceau! Iar aici?
-Ce-ai bre! îl întrebă morocănos Gheorghe de lângă el. Deși geamantanul le era tuturor ușor, pe Gheorghe se vedea că îl trăgea greu într-o parte, căci și-l ridicase pe umăr, ca pe o damigeană. Și ce-ar mai fi vrut să bea și el o gură de rachiu. Numai cât să prindă puțin suflu.
-Râd și eu de ce îmi aduc aminte, spuse Vasile uitându-se, din obișnuință, în stânga și dreapta sa, după privirea unui gardian care lipsea.
-Prostule!
Așa o fi, tăcu Vasile. Îl apucă pe dată o gheară în piept, știind că necazurile nu aveau cum să-i fi ocolit satul și curtea. Iar femeia ... Pentru a doua oară de când primise vestea plecării, Vasile scutură din cap să refuze acest gând. Nu avea timp de el acum.
Privi mai departe, în fața sa, și recunoscu că bucuria prostiei de care vorbea Gheorghe se răspândise, încet și sigur, și la ceilalți. Pe drum apăruseră spinări și gâturi drepte, iar unii munteni întindeau deja pasul, lărgind astfel goliciunea drumului.
Pe când oboseala începu să li se arate tuturor, din fața coloanei se porni un murmur îngrijorător. Cărarea care până acum le purtase de grijă, cu tăria ei reală, tăiată în pântecele înșelător al pădurii, s-a terminat brusc, într-un desiș de merișoare. Stâlpii de lemn, cu brațele lor împodobite de boabe de ceramică, prin care treceau firele de curent electric ce alimentau tabăra de lucru, se pierdeau într-o pătură de cetină, fără nicio explicație.
-Și totuși camioanele au ajuns la noi, nu? întrebă Nilă, un ialomițean lung și subțire, ca un salcâm, care își pierduse un ochi în prima săptămână.
-Șoferii trebuie că știau drumul mai bine, îi rezolvă dilema Sava, un blond.
O piedică era acum în fața lor iar bărbații se uitau, unii peste capetele celorlalți, la ea, precum puii de găini, prin gard, foindu-se când la stânga, când la dreapta, așteptându-se ca după o tufă, sau după un trunchi, ea să dispară și drumul să le continue, ca până atunci.
Cei care apucaseră să ia tutun la ei, s-au pus în fund pe geamantane, atenți să nu le strivească și, aprinzând țigările, s-au pus la sfat. Curând foamea și setea aveau să crească mai mari, iar în soarele apăsător al drumului nu puteau rămâne mult. Cum ar fi fost ca peste ei să dea o patrulă nouă, sau să-i ajungă din urmă vreun camion? Ar fi arătat ca niște ploduri pierdute de fusta mamei.
-Și dacă toate astea nu-s decât un joc? Și râd de noii rușii, ascunși pe după copaci? reveni cu tăișul limbii lui, Nilă. Dar prostia asta fusese repede plătită, cu palme peste ceafă și pălării aruncate a lehamite înspre el. Cu toții simțeau atracția casei de dincolo de opreliște, ca niște rătăciți în deșert, care trag de ei în căutarea unei oaze, ce îi așteaptă mereu după prima dună de nisip.
Vasile și ceilalți și-au întors privirea către soare încă odată, și au stat așa vreme îndelungată, cu palmele puse de pavăză. Erau un stol ciudat de cocostârci, care privea în sus, după uliu.
Când au văzut încotro alunecă soarele, peste vârfurile copacilor din față, și-au luat foamea și setea cu ei în spinare și și-au spus că, dacă o țin drept înainte, prin întuneric, sigur vor ajunge la destinație.
Fără ceremonial, pădurea și-a tras perdeaua deoparte și i-a primit în adâncimea ei.
Sub copaci, i-a întâmpinat mai întâi cu o răcoare plăcută, care le-a șters și uscat musafirilor, sudoarea frunții. A așternut, mai apoi, sub picioarele lor, un covor de mușețel atât de bogat, cu care boturile pantofilor, atunci când se loveau de tulpinile subțiri ale florilor, cântau hârști, hârști, ca mișcările pendulatorii ale unor cosași de lucernă.
Mușețelul... În fața porții de acasă, Vasile avea o piatră dreptunghiulară de râu, pe care o folosea drept prag. Iar sub ea, ulița satului său cobora într-o ușoară vale, spre fântâna cea mare, la care adăpau vitele, cu troaca ei de lemn. Vasile obișnuia să se așeze în fund pe piatra asta mare de râu și să privească bobocii de gâscă, ore în șir, cum rupeau mușețelul, care creștea în drum. Orișicât l-ar fi păscut bobocii săi, orișicât l-ar fi găinățat pe partea cealaltă, de sub cozile lor cu tulii țepoase, Vasile observă că floarea creștea la loc parcă și mai des, mai încăpățânată.
Aici, în Kungur, nu văzuse boboci de gâscă, iar ulița și-o croia acum singur.
Pădurea le-a adus la picioare mure, fragi și ciuperci. Bărbații flămânzi se abăteau de la calea lor dreaptă, cât să-și umple obrajii de fructe și și-au mai stins astfel, cu sucul lor, și setea. Culegătorii reveneau înapoi cuminți, la locurile lor din coloană, cu buzele și degetele pătate, ca niște copii prinși în livada bunicii.
Noaptea s-a lăsat deplin peste ei, pe nepregătite. Dar și-au spus că, la cât au mers de dimineață, sigur nu mai au mult până la un luminiș, sau chiar la gară. De parcă drumul la dus nu i-a costat atât de mult timp, din care acum se părea că aveau berechet.
-Da, dar șoferii știau calea mai bine... le spuse din nou Sava, iar bărbații, chiar și Vasile, îi dădură cu totul dreptate.
Ca să nu-i calce urșii, au făcut focuri din vreascuri si ace de pin și au privit cu toții cum se ridică coloane de fum, ca să le sprijine cerul. Și când au dat cu ochii de stele, de Calea Lactee, în toată splendoarea ei dantelată, mărunt, pe bărbați i-a apucat amețeala, de cât de deschis și de larg le era cerul acum. Se ridicaseră și ei, cu fumul, deasupra vârfurilor ascuțite ale brazilor și vedeau o cupolă atât de largă, de care nu avuseseră habar cât timp fuseseră acasă, tineri și în putere, când adormeau pe câmpurile lor, sau sub viilor lor, o întindere răcoroasă și iertătoare de care nu se mai săturau.
Vasile s-a descălțat și și-a privit călcâiul ros, carne vie. În ritmul ăsta, a doua zi nu mai avea cum să meargă mai departe. A căutat pe sub copaci mușchi vii și răcoroși și, cu o frunză lată de pătlăgină, și-a legat strâns piciorul, cu o batistă. Lângă foc, l-a găsit pe Gheorghe deja adormit, așa că și-a scos haina de pe el, și-a pus geamantanul sub cap și, stând cu spatele la pătura de pământ, a tras adânc aer rece în piept și a adormit.
Un somn greu, odihnitor, netulburat de vise.

Acesta este un altfel de articol.

Nu e un eseu sau o poveste, așa cum v-am obișnuit. Vasile abia a pornit în călătoria sa, iar acum e așteptat de singurătate.

Astăzi vreau mai degrabă, să scriu despre un gând care nu îmi dă pace și care are legătură cu lumina.

Îmi place lumea cum se comprimă între limitele de cauciuc ale vizorului aparatului de fotografiat.

Ca să-i spele, au adus din Kungur un batalion de șapte matroane, în uniforme albe, călare pe măturici din crengi de plop și pe căngi de pescar, având în vârf bidinele din bureți aspri.
Femeile, cu piepturile lor late, cât jumătate de continent și cu buzele lor roșii, gata să sugă viața din om, au sosit pe poarta cea mare a taberei, cu un camion de pompieri, în timp ce Vasile și ceilalți, stăteau goi și priveau tăcuți, flăcările ce le înghițeau hainele.
Sărind din cabină, ele s-au înfipt bine, cu picioarele lor groase, în solul curții și fără efort, de parcă ar mai fi participat la această intervenție specială, au rostogolit mai întâi corpul șerpuitor al furtunului cu presiune. Și-au încălțat cizmele de cauciuc mai strâns pe pulpane și au amestecat în gălețile de tablă zincată o soluție ce mirosea a leșie și a lapte de mac. Abia apoi și-au luat în primire turma de bărbați, care le priveau cu ochi umezi, dezbrăcați acum de îndărătnicie și curaj.
Cu fluierături și palme pe spinare, ca unor dobitoace, trei dintre matroane au trecut prin contingentul de oase goale ca sa-și măsoare ziua de muncă. Nu au avut nevoie de câini, ca să-i stăpânească pe bărbați, sau de ceilalți gardieni, care stăteau acum, în uniformele lor descheiate la gât, cu automatele relaxate, ba fumând, ba clănțănind după purici.
Femeile au scos pe urmă, din buzunarul de la piept al tunicilor lor, câte o mașină de tuns, din aceea cu dinți de greblă și cu mânere de cherpedine și și-au apucat, cum apucă ciobanul oaia în luna lui mai, câte un prizonier, pe care l-au așezat, cu fesele goale și genunchii strânși, pe câte un scaun luat din cantină.
-Mai pe spate, mai în față! dădeau ordine degetele lor groase, iar mașinile de tuns alergau fericite pe câte o țeastă.
O adiere de vânt strecurată printre ochiurile de plasă ale gardului taberei ,ridica în aer puf blond, brunet și șaten, de parcă plopii, nu tăietorii de lemne, ar fi înflorit de două ori în anul acesta.
După tuns, matroanele cu sânii cât munții, au scos mai apoi brice argintii, a căror gură sclipea ca mercurul. Fiecare bărbat se văzu acum pălmuit cu palme grele pline de o spumă albicioasă, ca mai apoi, cât încă lacrimile nu i s-au uscat bine în colțurile ochilor, să fie tras de nas, când în sus, când în jos, ca un godac obraznic.
Ca să se apere de acest asalt al Natashelor albe, Vasile s-a ascuns în zidul compact al trupurilor ultimilor colegi de dormitor, sperând să nu fie găsit. Dar chiar și așa, cele două spălătorese l-au înșfăcat și l-au curățat.
Când turma și-a lepădat podoaba capilară, celelalte 4 femei erau deja pregătite cu bidinele și apă. La un semn, din două părți, zidul de bărbați înghesuiți, unul în celălalt, a fost atacat cu var alb și frecat cu vigoare. Cu ochii închiși din pricina săpunului, cu nările ocupate de spumă, Vasile și ceilalți au fost loviți de un torent căliu de apă, care i-a curățat de ultimul strat de mizerie. Abia când din spinările prizonierilor s-a văzut aburul, femeile s-au oprit și le-au împărțit izmene.
I-au mânat apoi în cantină, unde le-au oferit ultima porție de cașă groasă. Mesele s-au umplut de data asta de șiruri de cocostârci ciudați, fără aripi. Sus, jos, sus, jos, se mișcau capetele goale ca niște ciocănele pe corzi. Dar singura muzică a taberei erau lingurile de aluminiu, care se înfingeau în castroanele de tablă.
După toată corvoada, pe Vasile l-a furat somnul repede. Și-a scăpat capul deodată peste braț și dus a fost. Nu mai aveau acum pufoaice care să le țină loc drept perne, așa că se așezase pe pat, cu brațul stâng sub cap, în mâna dreaptă ținând strâns gamela și lingura de metal. Încolăcit de trup nu s-a lăsat se se întindă și a visat toată noaptea că e la balta Rogojenilor, la tăiat de stuf, dar nu reușea deloc să-și prindă fața în luciul apei. În vis, ca în realitate, degetele lui nu mai reușeau să distingă ce fusese înainte pe chip, de ce se regăsea acum. Ochii erau tot la locul lor, slavă lui Dumnezeu, dar nasul i se lungise și ascuțise, de nerecunoscut. În balta din vis, oricât ar fi vrut ca apa să stea locului, cercuri nenumărate porneau din picioarele sale, de parcă bătăile de inimă ar fi răsunat prin oase, până la ea. Să fi trebuit să-și oprească inima, ca să se vadă la chip?
În grija asta, că fața lui nu mai e a lui, Vasile deschise ochii înspre dimineață și surprinse un alt zgomot în curtea taberei. Se duse ușor, călcând pe deasupra celor adormiți, făcându-și loc prin dogoarea de dinăuntru care voia să iasă și ea și privi prin scândura lipsă ce ținea loc de fereastră, înspre afară.
În curte, sub lumina puternică a reflectorului, care nu se mai mișca acum de colo-colo, gardienii se pregăteau de plecare. Puseseră masa locotenentului la locul ei și lângă ea, înaltă cu mult peste gardul taberei, ridicaseră o piramidă, blocurile ei de granit fiind însă geamantane de carton, ale căror colțuri scânteiau de câte o tablă întăritoare. Vasile le numără.
-Șaizeci și patru.
Apoi, au întins pe jos o foaie de cort de campanie și peste ea, au așezat, rânduite, curat, șaizeci și patru de pantaloni de stofă, șaizeci și patru de haine bărbătești și câte o cămașă pentru fiecare. Peste ele au așezat șaizeci și patru de perechi de pantofi și câte o pălărie, de parcă proprietarii hainelor se dezbrăcaseră de ele, ca să plece la înotat.
Sanatoriu fără nume.
Cu ultimul camion, au adus din lagărul cel mare și o fanfară caraghioasă de alămuri, dar și pe locotenentul-major, care ținea sub brațul său teancul de foi de drum. Fanfara, formată din cinci prizonieri tuciurii, rămășițe ale cine știe cărui corp de armată, încă mai purta vestoanele colorate cu firet auriu, dar chipiurile le erau de mult timp pierdute și fuseseră înlocuite de căciuli cu urechi lungi. Un spirit hazliu le prinsese de frunte câte trei ghinde, iar tuba scânteia răgușită în soarele dimineții.
Când Nikita Abrahamovici s-a așezat la masa sa, fanfara și-a luat și ea locul de-a dreapta. Ușile barăcii s-au deschis iar Vasile și ceilalți s-au pomenit, pentru ultima dată, în careu. Dacă până mai atunci pădurea din jur tăcuse, acum un vânt slăbuț se porni să forfotească în foșnet, firave frunze de plop.
Vasile nu auzi mai nimic din ce rostise locotenentul-major, inima îi bubuia atât de tare în urechi. Nu a prins decât ceva despre onoarea pe care le-o face Uniunea Sovietică și de iubirea frățească ce va trebui să se nască de acum încolo între patria lor, a sa, și vecinul de la răsărit.
Nikita Abrahamovici a strigat apoi primul nume, iar bărbatul, al unei Catrine de prin Mehedinți, a ieșit din rând și s-a îndreptat spre piramida de geamantane de unde și-a ales unul, maro cu verde. Acesta a primit mai apoi prima pereche de pantaloni, prea lungi și sacoul, prea strâmt. Dar măcar a încălțat o pereche potrivită de pantofi.
Fanfara adusă cânta mai departe Valurile Dunării.
-Presură Vasile, Ionovici! strigă deodată Nikita Abrahamovici, iar Vasile tresări.
Controlat de altcineva, din spatele ochilor săi, Vasile se trezi îmbrăcat cu un costum negru, cu dungi verticale, subțiri. Pălăria de pe cap era verde și semăna cu a unui paznic forestier.
În geamantan nu avea ce să pună deocamdată, așa că așeză, acolo, gamela și lingura. La piept, în buzunarul încăpător al sacoului care mirosea a pământ, îndoi cu grija ordinul de eliberare ale cărui literele chirilice, nu le recunoștea. Dar ele spuneau:
Prin prezenta se certifică faptul că, prizonierul de război, Presură Vasile, fiul lui Ion, născut în 1914, de naționalitate român, având gradul de soldat infanterist, în baza dispozițiilor Ministerului Afacerilor Interne ale URSS și a Hotărârii Comisiei de Repatriere, este declarat eligibil pentru eliberare și întoarcere în patria sa.
Temeiul capturării - luat prizonier, în timpul operațiunilor militare desfășurate în regiunea Cotului Donului (noiembrie 1942)
Se dispune eliberarea acestuia și trimiterea sa către eșalonul de repatriere nr.7.
Când veni rândul ultimului prizonier să își primească biletul de eliberare, locotenentul-major mai făcu un singur gest din mână, de parcă ar fi vrut să îndepărteze o muscă și deodată, gardienii și câinii lor, care stătuseră până atunci într-o dormitare cretină, s-au pornit să-i împingă spre poartă pe bărbații, ce nu mai aveau ce să caute între gardurile taberei.
-Bîstree! Bîstree! Pașli! Pașli! strigau acum aceștia, nerăbdători, împingând masa confuză a unor călători rătăciți pe peronul unei gări străine.
-Grăbiți-vă! Grăbiți-vă! Înainte! strigau acum barăcile goale și stâlpii de pază.
Drumul, care se tot codise până atunci să intre în tabără, a fost singurul care i-a întâmpinat și nu s-a supărat pe oameni, când aceștia s-au oprit pentru că nu știau încotro s-o apuce. I-a așteptat răbdător, așa cum fac drumurile care șerpuiesc, prin câmpii pustii și prin sate pline de viață, cu indiferența cuiva care are tot timpul din lume. I-a așteptat să facă schimb de pantofi între ei, de la strâmți, la mai largi și de haine, de la scurte, la mai lungi. A avut răbdare ca cei șaizeci și trei de oameni să-și ia geamantanele de pe jos și să-și îndese mai bine pălăriile pe ochi, iar când au fost gata, le-a deschis adâncimea răcoroasă a pădurii.
Vasile a fost singurul care și-a întors privirea, înapoi de unde a plecat.
A văzut masa locotenentului-major plină de putregai și mâncată de cari și l-a văzut și pe Nikita Abrahamovici, îmbătrânit și ridat, plin de cataractă și de pânze de păianjen. A văzut barăcile cu acoperișurile scufundate în pântecele lor și iarba grasă crescută peste tot. A văzut laturi ale gardului prăbușite în indiferență, împinse la pământ de spinări de elan, sau de urs. Și dincolo de plasa ruginită, a văzut scheleticele făpturi sluțite ale gardienilor, câinilor, ale membrilor fanfarei și ale puricilor, cum privesc înspre el, prăfuite.

La aproape trei kilometri de tabăra de lucru, în direcția unei îndoituri late, dar rapide, a unuia dintre râurile acelea care se formează din crevasele munților Urali, odată cu dezghețul de primăvară, și care cresc în obrăznicie pe toată durata verilor toride, încăpățânate să se oprească, mereu flămânde să smulgă, din albiile lor, forme noi de relief, dar și oase de ren, în lumina amurgului, stăteau dezbrăcați și ciuntiți de brațele lor falnice, 36 de pini. De astăzi nimeni nu v-a mai veni să-i care mai departe, cu funii sau sănii, către râu. Nimeni nu-i va mai scufunda în ape și nu îi va mai trimite spre combinatul de prelucrare.

Pădurea nu știu care insultă e mai mare. Faptul că arătările provizorii care o mișunau, cu îndrăzneala lor de puf de păpădie, i-au dezgolit cu lame de oțel trunchiurile, de hainele lor trudite de atâtea sezoane? Sau faptul că, în starea aceasta de goliciune, au hotărât, ca niște hrăpăreți, mereu nemulțumiți de cât au (zile, lumină, credință), să-i sluțească degetele, care până mai ieri, nu căutau altceva decât să mângâie luna cea plină, de pe dealuri? Cât de repede au căzut anii!

Pădurea se simți furioasă și imediat pietrele și bolovanii de prin râpile ei au început să se vaite la locurile lor. Iar stoluri întregi de ciori adormite s-au trezit agitate, în culcușurile lor, să dea din aripi, zburătăcite. Dar, ca o boare care se naște din seninul unei câmpii, pădurea s-a oprit pe dată din cutremur și și-a zis:

-Pentru ce atâta deranj? Iar greierii și celelalte insecte care se treziseră la viață, atunci când întunericul s-a coborât peste lume, și-au reluat fericiți rumegarea.

Lângă pinii doborâți, un tufiș de ferigă s-a mișcat. Din el ieși un mistreț bătrân. Avea coama aproape toată albă, chiar și un ochi atins de cataractă. Colții îi erau tociți, fără vârf, dar lateralele lor erau atât de ascuțite, încât un hatman i-ar fi preferat drept sabie. Bineînțeles, dacă ar fi reușit să-i supraviețuiască animalului în luptă. Pădurea îl știa bine pe mistreț, mai bine decât își cunoaște toate animalele ce o împânzeau. Mistrețul era aproape de o vârstă cu ea. Avusese nenumărați purceluși, generații întregi de godaci, dar pădurea îl ținea minte de la începuturile ei, când ea nu era decât un crâng iar munții nu se ridicaseră din măruntaiele planetei. Atunci, cu râtul lui viril, mistrețul i-a scurmat podeaua de mușchi și de ace și i-a purtat semințele în toate zările, lăsând-o grea și înmulțind-o.

Animalul e și acum pogorât cu râtul lui în dedesubturile ei, iar aceasta îi simte umezeala și fierbințeala aburilor, cum o amușină. Pentru porc, pădurea ar vrea să își deschidă cupele de flori de noapte, dar din grămada de coajă, lăsată acum la putrezit pe lângă trupurile centenare ale pinilor, un miriapod gras și lucios, își scoate antenele și fuge spre o bucată de burete, atrăgându-i atenția. Mistrețul se grăbește să-l prindă în ascunzișul său și se pornește să râme.

De pe botul umed al porcului, sporii unei ciuperci se freacă de sol și se prind cu hifele lor de noul culcuș. De câte mii se ori nu s-a mai întâmplat asta? Dar acum, sarcina pare diferită. Hifele subțiri își înfig capetele adânc în noul lor adăpost și trag cu îndrăzneală sedimente și minerale. Vor crește mari în aproape două săptămâni. Timp de așteptare. La momentul potrivit, după somnul fecundației, corpul ciupercii, ca un cazan de vrăjitoare, se va ridica și va sparge învelișul putred de ace de pin și noroi și își va arăta semeț coroana, cu fose albe craniene, către soare. O tigva.

În patul său de scânduri, pe salteaua de paie, Vasile nu putea dormi. De umezeala respirațiilor celorlalți tovarăși, de mirosul de sudoare și de durerea de burtă. Toate îl apăsau acum și îl storceau, ca într-o teasc.

-De-ar intra puțină lumină pe geamlâc... se gândi Vasile. Dar imediat își alungă speranța din cap. Pentru ce să fi avut nevoie de mai multă lumină? Ca să vadă ghetele scofâlcite, greoaie, cu caiele bătute în talpă, ca să țină ale celuilalt bărbat din pat? Sau să îi vadă chipul schimonosit în durerea vânăt-maronie a cașei? Oare nu era și el la fel?

De când se dăduse vestea eliberării, cașa fusese mai multă, suficientă pentru fiecare gură. Ba chiar aduseseră și pâine albă, de grâu, nu de tărâțe. Iar feliile nu mai erau tăiate de bucătar, cu zgârcenie, ci pătrate, ca un calup de săpun. Aduceau a colacul cu miere primit de pomană, la parastasele din sat. Dar burta... Burta lor, proasta de ea, nu fusese anunțată de asemenea ospăț, așa că protesta, leneșă, să fie pusă la treabă. Și se umflau cu toții, lent, pietros, iar când se așezau în cotețele lor suprapuse, lemnele gemeau de greutatea celor câteva sute de grame în plus. Bărbaților, respirațiile li se scurtau, în hapuri.

De când se primise vestea eliberării, se înmulțise și tutunul. Dar Vasile nu-l bea și își dădea porția sa leaturilor care nu se mai puteau ridica de pe paie. Erau mulți în starea asta. Pe semne că dacă nu ar fi venit plecarea acasă, în tura următoare a brigăzii, cei slabi ar fi rămas în urmă, ar fi căzut în smârcuri, prinși în ferigi și apoi ...pistoletul. Sau, la tăiat, dacă ar fi avut ghinionul să aibă vreun brigadier-șef mai câinos decât dulăii de pază, acela le-ar fi spus să se ducă într-un loc anume. Și ar fi prăvălit peste ei vreun trunchi.

-De-ar intra puțin aer pe ușă... se gândi iar Vasile. De data asta nu mai alungă ideea din minte și imediat, nările i se goliră de mirosul hârdăului plin și al vomei de pe rumegușul din podea. Pentru a doua oară de când maiorul Abrahamovici citise ordinul primit, pe Vasile îl vizita un miros familiar. Lucernă! Baraca se umplu acum de miros de lucernă cosită și Vasile simți între dinți gustul unui pai verde. Inima îî batu puțin mai repede, gata să rupă și ea limitele care i se impun. Coaste, lemne, pădure. Oare n-o da Dumnezeu să treacă timpul astă mai repede și să plece sănătos, pe picioarele lui, de aici? S-o vedea el liber pe câmpul de deasupra Vărzăriei, unde are plantat grâul. Să stea să se bucure de măreția dreaptă a pustiului. O să pună stupi noi, fix acolo, să-i umple cu miere din maci.

Vasile deschise ochii și-l văzu pe bărbatul de lângă el, cu un burdihan cât o junică, cum se foia, să se întoarcă pe o parte și să ascundă ceva în sân. Un purice. Dar ce purice e ală? Mare cât un cotoi, se împingea cu cu picioarele lui lungi să străpungă pânza cămășii. În întunecimea barăcii, cei doi, bărbat și insectă, se priveau, ochi umezi, în ochi umezi.

De când le-au dat de mâncare mai mult prizonierilor, puricii, care au fost tot timpul nelipsiți din așternuturile prizonierilor, au luat și ei proporții. Vasile îi vede acum mai bine, cum se preumblă în sărituri care zguduie acoperișul de tablă și care fac să curgă norișori de praf și funingine peste chipurile murdare ale oamenilor. Dinăuntru se aude ca și cum grindina lovește acoperișul, iar pe dinafară, tabla zincată a căpătat acnee. Lângă căpătâiul lui Vasile nu mai puțin de 5 purici, ceva mai mici însă, doar de dimensiunea unei vrăbii, fiecare, îl privesc înduioșător și își freacă trompele a rugăciune.

-Dihănii! strigă mânios Vasile și dădu să se ridice în capul oaselor, dar patul de deasupra nu îl lasă. Iar piatra din capul pieptului îl presă la loc.

-Ce-ai bre? mormăie gutural Gheorghe, bărbatul cu puricele ascuns în sân.

-Am văzut un purice pe mine!

-Șî ce? Nu-i bai... și așeză puricele mai bine la subțiorul lui, ca să se adape.

Ușa care până mai ieri stătea zăvorâtă cu lacăt, astăzi se deschise fără zgomot și înăuntru își făcu loc un alt bărbat cu uniformă albastră, dar care pe pelițele de pe umeri nu avea decât o singură dungă. Ofițerul politic le dădu bună ziua, iar de umbra lui, toți puricii fugiră și se ascunseră sub pături. Prea multă dialectică negativistă la adresa paraziților! Mâncare pentru trup, politică pentru minte. Tutun și știri. Astfel trecea timpul pentru Vasile, iar visele erau lungi și întortocheate, ca un labirint de bâlci.

După socoteala tuturor, când s-a apropiat ultima zi a așteptării, ofițerul politic s-a arătat iar, intrând tăcut ca o pisică, în mijlocul unui cântec, pe care un băiat știrb de prin văile Ialomiței, îl cânta la o armonică, adusă cu el de pe front. Pe semne că un purice nu s-a ascuns bine, sau fiind prea crud nu știa încă rostul barăcii, căci, într-o clipită, ofițerul l-a zdrobit cu talpa grea a bocancului său și a decretat dezamăgit:

-Se pare că dumneavoastră, tovarăși, încă mai purtați simțăminte burgheze față de paraziți.

Imediat, i-au scos pe bărbați într-un careu perfect ordonat.

-Rasdetsia! Dezbrăcati-vă ! le-au spus și prin smucituri și împunsături, gardienii i-au despuiat, iar bărbații slabi au clănțănit din dinți, ca mai înainte.

Vasile și-a dus mâna, pudic, să-și acopere sexul de privirile de gheață de sub chipie și de mârâitul dulăilor. De jur împrejurul său, 63 de trupuri monstruoase făceau același lucru aproape, deșii unii nu mai aveau ce ascunde. Subțiri și străvezii, inimile tuturor băteau printre omoplați.

-Slojit odejdu! Puneți hainele grămadă! răsună din nou curte de vocea ofițerului politic. Iar bărbații l-au ascultat cuminți, ca niște mielușei.

De undeva din spatele bucătăriei au adus un incinerator mobil, o hurdugaie metalică, un Baal modern, flămând, hrănit cu motorină, care s-a pus în mișcare în mai puțin de cinci minute.

-V ogon! În foc! clănțăni falca metalică a aparatului, iar Vasile și ceilalți au început să-i aducă jertfă pantaloni, cămăși și pufoaice. Numai Gheorghe se codi când îi veni rândul să le lepede. Dar o lovitură de pat pe pușca în spate îl împinse, mai mai să cadă el singur cu ele în flăcările întețite.

Le-a aruncat și din ele s-a auzit cum pocnește chitina coaptă.

În acea seară a lunii lui August, peste tabăra de lucru nr.23, aparținând lagărului de prizonieri din Kungur, raionul Perm, cuvintele locotenentului-major Nikita Abrahamovici au căzut ca un fulger. Dar ele nu au aprins pădurea de pini siberieni și de zadă, așa cum pădurea a mai ars și altă dată. Nu au aprins iarba uscată și nu au creat niciun cerc înnegrit în pământul drumului care se oprea la poarta de sârmă ghimpată, neîndrăznind să intre.

Pinii au continuat să tragă sedimente din țărână și să lăcrimeze chihlimbar, pentru frații lor căzuți sub topoarele mărunte ale furnicilor, iar zada s-a legănat mai departe în bătaia unui vânt mitologic.
Despre ce citise locotenentul-major nu se îngrijiseră nici sobolii de pământ să se cutremure, nici ciutele să își ridice boturile umede din fânul gustos. Iar păsările, ciocănitorile și privighetorile, vrăbiile și graurii, nici nu s-au sinchisit să-și oprească bătăile lor din aripi. Numai sus de tot, în înaltul cerului, s-a auzit un pocnet ușor, cauzat de doi cărăbuși, cavaleri obezi, cu armuri, care s-au ciocnit, unul de altul, ca într-un turnir, furați de beția înălțimii și a vastității la care au putut ajunge. Cu alte cuvinte, vestea care a aterizat pe masa cu un picior mai scurt, nu a oprit deloc viața pădurii. Ea văzuse și auzise multe, în mileniile de când străbătea pământul și nu și-a oprit semințele să cadă mai departe, nu a pus zăgazuri râurilor sale repezi. Iar lupii au continuat să sfâșie carcase de ied rătăcit.

Vorbele omului cu piele albastră, specifică tuturor celor din MVD, au avut putere numai asupra a 64 de bărbați scheletici, care formau cele două brigăzi de tăietori de lemne, adăpostite de tabăra de lucru, avanpost a lagărului din Perm. O inimă s-a oprit chiar atunci când Nikita Abrahamovici a rostit:

-Skoro, domoi! În curând, acasă!

Fulgerul din august le-a aprins pe celelalte 63 de inimi omenești, dar și pe cele ale câinilor de pază, care au și sărit asupra celor doborâți de greutatea promisiunii eliberării, a foamei de pâine puțină și a emoțiilor.

-Vstati! Vstati! Ridică-te! mușcau santinelele.

Nikita Abrahamovici citea mai departe Ordinul de eliberare a taberei, cu aceeași nepăsare cu care, în civilie, ar fi citit din ziar, un articol despre piesa săptămânală de teatru. Pentru comandant documentul nu însemna mai nimic. Cele două barăci vor fi tot aici, și mâine, și poimâine. Gardul de sârmă va rămâne în picioare, până când pământul de sub el se va cuta în coline, dealuri și apoi în munți. Peste ele va domni tot el, sau cine știe, va veni un alt locotenent-major care să-i ia locul. Iar el va lepada pielea albastră a MVD-ului și se va îmbrăca în griul murdar al pufoaicelor, cum s-a mai întâmplat și altora, ba chiar cu funcții mai înalte. Oare ce ar fi fost mai rău? Un beci, pavat de sus până jos cu gresie? Sunetul scurgerii din podea? Sau foamea și imensitatea frigului? Ordinul de eliberare chiar nu însemna mai nimic, în marea schemă a lucrurilor din viața lui Nikita Abrahamovici. Povestea lui s-ar opri aici.

Din rândul său, Vasile Presură, un sfert de țăran, cu o pereche de ochi albaștri, îl privea pe locotenent cu furie. Apusul nu mai conta acum, apelul brigadierilor nici atât. Doar foamea, care îi stătuse în cârcă toată ziua, ca un demon, trăgând în jos și punând greutate suplimentară buștenilor. Iar acum echipa sa trebuia să aștepte dezechiparea, de după discurs, cu topoarele și fierăstraiele în mâini, apăsând spre centrul pământului și în nodul stomacului lor.

-Cât i-o mai răbda pământul, să ție oamenii flămânzi? se întrebă în gând, picotind de oboseală, Vasile.

-Skoro, domoi! spuse din nou comandantul taberei și acum, cu a doua confirmare a sa, nădușeala care îi strânsese fruntea lui Vasile toată ziua se simțea plăcută la tâmple. Și, pentru prima dată după mai bine de 3 ani, de când ajunsese aici, cu vreo două suflări în plus, față de leaturile sale nefericite, care au murit în vagonul de vite, de sete și înghesuială, de dincolo de gard, printre pânzele de păianjen care au prins în ele puful plopilor, țăranul a simțit cum înăuntrul taberei pătrunde un parfum de narcise. Privind pe furiș, în stânga și-n dreapta sa, Vasile regăsi niște umbre brutale, schimonosite de mașina de tuns a frizerului, capete pline de colțuri brutale, aproape coarne. Spinări pline de rumeguș și câteva degete zdrobite. Oare era el altfel?

Vasile scoase de la păstrare, din străfundurile minții sale cuvântul “casă”. Îl pusese acolo, curând după ce ajunsese aici, pentru că amintirea satului său, dealurile care îl îmbrățișau, cu viile lor lungi și pline de poamă mică, cu boabe negre, dar și mirosul teilor, îi făceau rău. Ca să supraviețuiască foamei, frigului și durerii, Vasile îngropă amintirea prispei de lut și a Mariei, cu poalele ei fierbinți, undeva în văile creierului său și le lăsă să fie acoperite de amorțire. Pe front văzuse urâtul purtând o mantie înnoroiată, din pielea unei vaci umflate de gazele putreziciunii. Văzuse bârne arse de foc nestins și mirosise murdărie, cât pentru un Iad întreg. În vagonul de vite în care fusese înghesuit cu alți aproape 100 de camarazi, a strâns umezeală și durere, lacrimi și răni. Și pentru că nimeni nu avea cum să-l ferească de gândul că prăpădul și-a făcut loc și în curtea sa, Vasile s-a dresat, așa cum înveți un câine, să uite ce înseamnă binele. Și acum binele părea că stă, ca o cucuvea albă, cocoțată pe vârful turnului de pază, făcându-le în ciudă.

Vasile scăpă din mâini toporul și simți cum pământul îi fuge de sub picioare de foame. Dar nu căzu. Îl ținu drept gândul că de jos nu se va mai ridica. Precum Achim, de colo. Și va fi dus mai târziu, de doi tovarăși de suferință, la groapă, iar aceia nu vor mai prinde de mâncare, decât zeamă chioară, fără pic de ulei și cartofi.

- Dumnezeu să-l ierte! își spuse iar Vasile, cu ultimele forțe. Iar pe comandant, nu!

Când locotenetul-major se ridică în picioare de la masa de lemn, Vasile ciuli urechile și înțelese că din seara aceasta apelurile nu le vor mai tăia din clipele de masă. Că de fapt de dincolo, dinspre cantină se simte miros de copt și încetișor, de parcă ar fi fost un mâț fătat de pisică, speranța i s-a ridicat pe pulpana nădragilor vătuiți și i s-a cuibărit în gât.

În pădurea cuprinsă de apus a Uralilor, un verdict se citea monoton, iar 63 de perechi de ochi plângeau înfundat:

-În următoarele 2 săptămâni, brigadierii nu-și vor mai scoate echipele la muncă. Vor rămâne în barăcile lor, iar personalul medical îi va inspecta și le va determina condiția - apt sau inapt de plecare. Din bunăvoința poporului sovietic, vor fi tunși, bărbieriți, spălați și hrăniți cum se cuvine, astfel încât, la întoarcerea acasă, vor putea vorbi despre ospitalitatea frățească. La finele acestor două săptămâni, cei apți vor preda efectivele de lucru - cizmele, pufoaica și căciula- și vor primi haine civile. Vor mai primi un bilet de tranzit, valabil 30 de zile, pentru gara din Perm, de unde se vor întoarce la locurile lor. Vagabondajul se pedepsește conform Codului Penal Sovietic! Furtul se pedepsește conform Codului Penal Sovietic! Peste 2 săptămâni brigăzile vor fi prezente în același loc, unde li se vor înmâna documentele! Sunteți liberi! spuse Nikita Abrahamovici și bărbați au spart rândurile, într-un val ce s-a lovit de un zid de pâine caldă, de tărâțe.

În pădure, într-un bârlog făcut primăvara trecută, în pântecele unui pin doborât, o lupoaică stă întinsă, suptă de lapte, de 4 căței.

“Recunosc că, de ceva vreme încoace, nu am fost suficient de curajos, ca să mă mai întâlnesc cu tine, foaia mea albă. Am preferat să te privesc cu coada ochiului de departe. Mai mult, am preferat să mă las cuprins de letargie.

Dorm. Mult mai bine după ce tot calvarul nesiguranței mele s-a isprăvit...“

Nu, nu funcționează! Începutul ăsta e prea metaforic, prea vag. Așa nu fac decât să umplu spațiul de cuvinte, gata să punctez un număr anume, pentru articol. Dar aș pierde legătura cu ce vroiam să scriu în seara asta, iar tu, m-ai penaliza.

Despre ce scriu acum? Despre filme, iar? Mai bine, nu. Nu sunt critic, am încercat și am eșuat. Scriu despre senzații. Cred că de asta și preferi să revii peste articolele mele. Ar trebui să fiu mai direct în expuneri pentru că, uneori, nu e timp de pierdut. Iar senzația pe care vreau să ți-o descriu, e ca un parfum. Aș vrea să mi-o mai pot aminti în intensitatea ei, dar notele par ca se topesc și se comprimă, într-o pierdere, cu fiecare ceas pe care-l las să treacă. Astăzi vreau să-ți scriu despre seducție auditivă și despre surpriza regăsită în Robin Williams.

Am văzut săptămâna aceasta, în două etape, Insomnia. Atât originalul norvegian, din 1997, cu Stellan Skarsgard, cât și remake-ul lui Cristopher Nolan, din 2002, cu Pacino. Și vreau să vorbesc despre seducție în linii depășite. Ambele pelicule spun povestea unui polițist, dintr-un oraș mare - Oslo, respectiv Los Angeles- care investighează o crimă, dincolo de Cercul Polar. Iar aici, lipsa nopții, starea de beție a trezirii perpetue, duce la erori letale și la o ispitire ce poate sta foarte bine în Grădina Raiului. Dar, pentru mine, doar un scenariu a reușit performanța să fie memorabil, ca parfumul despre care îți vorbeam mai sus. Și mă refer aici la Insomnia lui Nolan care reușește să fie copia mai bună decât originalul, pentru că introduce o miză reală asupra personajului său principal. Will Dormer, jucat de Al Pacino, se află prins între o anchetă internă și posibila trădare a partenerului saău, ceea ce ar pune un reflector nedorit asupra unei cariere în care linia morala a fost gri, dar și între un accident nefericit și seducția compromisului.

Pentru ofițerul lui Skarsgard, Jonas Engstrom, crima din Tronto, e doar o altă misiune. Poate doar o clipă de răgaz, pentru că, în capitală, în Oslo, a fost acuzat că s-a culcat cu unul din martorii săi, acuzație ce a căpătat dimensiunile unei bârfe, a unei glume porcoase. Și are nevoie de distanță.

Pentru polițistul lui Pacino, crima din Nightmute vine în mijlocul unei furtuni profesionale. Oboseala e prezentă încă de la primele cadre, iar privitorul simte tensiunea dintre Dormer și Eckhart, partenerul său, chiar dacă între ei se schimbă jovialități.

În Tronto, rezolvarea crimei e mai degrabă un act rece, birocratic. O autopise într-o sală curată, plină de lumină, o ședință ulterioară, într-un birou ce ar fi mai potrivit într-un catalog Ikea și o capcană întinsă, într-o zonă ce pare a fi pentru picnic. De altfel, nici ofițerii care iau parte la ea nu se deosebesc de o pereche de gardieni publici. Au la ei termosuri cu cafea și par că vor să stea mai degrabă de vorbă, decât să prindă un criminal.

În Nightmute, secția de poliție pare mai vie, plină de dosare și telefoane care suna în continuu. Autopsia are loc într-o cămăruță îngustă, într-o lumină de neon murdar. Iar polițiștii de pe urmele criminalului, au atitudinea unor vânători. Eroarea lor, care îi permite vânatului să scape capcanei și astfel să se declanșeze tragedia insomniei, e mai veridică - un megafon care țipă.

Skarsgard e arogant, nobiliar, iar aroganța lui îl face să nu raporteze accidentul cu Vik. Pacino e experimentat, e un psiholog fin, care citește oamenii din jurul său. Dar accidentul lui Eckhart îl panichează, greșește din cauza fricii de Controlul Intern. Omite să mărturisească pentru că, până și un polițist bun trebuie să își creeze singur procedurile, iar acest lucru nu poate fi înțeles de cei din spatele birourilor de Audit.

Iar aici intervine Diavolul. Cu un zâmbet de terapeut, al cărui prag l-ai călcat de nenumărate ori.

Deși criminalul din Tronto - Jon Holt- e tot un scriitor ca și personalul lui Robin Williams, în pelicula originală, el trăiește într-un mediu aproape steril, aproape credibil. Da, vedem dovezi ale geniului său literar dar, nimic din atitudinea sa nu trădează haosul unei minți creative. Din contră, scena fugii din autobuz către funicular, prezentată în varianta lui Nolan ca o întâlnire pe un feribot, ni-l prezintă pe criminal ca pe un obsesiv. Pe când Williams... nu știu cât adevăr este în interviurile pe care le-am tot regăsit pe site-urile de specialitate, cât de mult a fost lăsat să improvizeze, dar personajul lui - Walter Finch- e un om convins de nevinovăția lui. Deși cei doi, Holt și Finch, își petrec viața scriind despre crime și detectivi minune, singurul care se arată incapabil să realizeze ce a făcut este Finch. Adică a realizat crima, dar motivația din spatele ei, furia sexuală reprimată, îl eludează. Cred că o simte în străfundurile minții sale, dar e incapabil să o accepte. Așa că o îngroapă în vorbe frumoase.

Ca să exemplific vocea sa seducătoare, am ales scena convorbirii telefonice dintre Finch și Dormer, după prima lor întâlnire pe feribot.

Finch este prietenos pentru că știe secretul lui Dormer și se consideră egalul său. Până la urmă, amândoi nu au făcut altceva decât să cadă pradă unei secunde. Ce e o secundă, pentru viața unui om?

Așa cum și eu și tu, cititorul meu, simțim greșelile carierelor noastre și touși suntem incapabil să le acceptăm. Și tu, și eu, le îngropăm în vorbe frumoase, ca să ne justificăm.

Am scris la început despre diavolul din Grădina Raiului. La fel ca și acesta, Holt sau Finch, au cele mai bune intenții. Doar că cel din urmă are și inteligența și vocea seducătoare, pentru a o pune în practică. Diavolul are cele mai bune intenții, atunci când te ispitește. Și dacă ai o linie morală puternică, peste care nu poți trece, reziști. Chiar și cu prețul vieții - așa cum se întâmplă cu Will Dormer.

A testat această linie morală a sa. A depășit-o o singură dată și, pentru că nu a putut rezista să se vadă pe partea cealaltă, acum când Diavolul vorbește atât de calm și îl îmbie la un somn odihnitor și plin de uitare, Dormer alege eliberarea prin adevăr.

Chiar dacă îl omoară.

E o formă de sepukku.

În ultima lună nu am reușit să îmi pun gândurile cap-la-cap și să îndrăznesc să mai scriu ceva nou. A năvălit peste mine o lehamite a lumii externe, cu un preaviz de 30 de zile.

Apoi, în perioada aceasta de înghețare, la final de primăvară, a mai venit un raport (alt blestemat de raport?) al unei unelte inteligente, care mi-a analizat Masa și i-a găsit niște hibe majore. Mă gândesc că poate nu a înțeles partea cu metaforele. Dar, a reușit cumva să îmi dezumfle puțin colacul de salvare de care mă agățasem. Îmi spuneam că dincolo de viața reală sunt Isidor, dar acum Isidor lua apă.

În ultima luna am reluat corectura Mesei, acum aflându-mă undeva la capitolul IX. Citesc și rescriu, dau cu degetele peste scândura fețuită să observ locurile unde rindeaua minții mele a mai lăsat ceva asperități. Și acolo unde am găsit găuri, pentru că mi-au mai căzut noduri, am completat și a adăugat puțin suflu și fundal personajelor mele.

Sau învăț din asta, cum să le scriu pe viitor, mai bine.

Astăzi am de ce să mă agăț, vă rog doar să mai aveți răbdare cu mine.

Pentu că vă sunt dator cu o carte bună.

Cred că nu pot dormi. Sufăr de o insomnie temporară pe care o simt, ca pe niște ace minuscule, în spatele pleoapelor mele. Aș vrea să pot intra în REM, dar îmi e teamă că globii mei oculari se vor zgâria de neputința somnului și se vor mătui, până dimineață, din cauza asperităților. Nu pot decât să mă foiesc în pat, cu fiul meu dormind liniștit lângă mine.

Simt inima mea grea, de parcă mă apasă printre omoplați. Sau poate mai degrabă e pătura. Căci acum îmi e cald și trebuie să îmi dezvelesc un picior. Dacă privesc spre ceas, văd timpul, gros de o palmă aproape, cum apasă pe limbile sale, încetinindu-le mișcarea. Mi-e frică. Îmi e teamă de promisiunile pe care mi le-am făcut și îmi e teamă că dacă mă voi opri din gândurile acestea, dacă voi ajunge la concluzia lor, nu voi mai fi în stare de altceva. Un fel de one-hit-wonder.

Din bucătărie se aude o fantomă cum geme. Dacă se va trezi soția mea, voi da vina pe sunetul compresorului frigiderului, sau pe parchetul din hol, care scârțâie la fiecare pas. Și Gene, dar și eu, ne luptăm amândoi cu mințile noastre, care nu vor să se liniștească. Și el, și eu, suntem amândoi apicultori de viespi. El a cules nebunie, iar eu cuvinte. Mă întreb, în seara asta, de ce?

Zorii se dezlănțuie, pe sub jaluzele, iar o petală de bujori se rupe, fix înainte de ora 6 și cade, pe farfuria de sub vază. Bineînțeles, nu cred că am cum să ajung la birou, în starea asta...

Îi spun soției mele:

-Nu mă simt prea bine, o să-mi iau o zi de concediu.

Ea mă privește cu îngrijorare și o înțeleg. Astăzi, poate după amiază, ar trebui să mă bărbieresc. Ca să o liniștesc îi zic:

-Mă duc eu să duc băiatul la școala, acum dimineață, și o să-l iau tot eu, la prânz. Îi fac o omletă atunci?

Cred că am scăpat-o de o grijă.

La întoarcere, în sufragerie, pe canapea, stă chircit, în poziție fetală, un bătrân. Capul îi e aproape spân, mustața e singura care se mișcă sub nas. Iar ochii îi sunt închiși sub orbite. A adormit și Gene, după atâta agitație? Mă apropii să-l observ mai bine. Are un gât atât de subțire, e aproape caricatural de străveziu. Cămașa e galbenă la subțiori, iar gulerul ei e ciufulit și gri. Îi miroase gura a acru iar părul, când l-am mângâiat, avea textura câlților din geanta de instalator a unchiului meu.

-Bună dimineața, tată! îi spun și îmi dau seama de greșeală atunci când ochii lui mă privesc. Nu sunt deloc ochii negrii ai lui Alecu ci albaștri, aproape albi.

-Betsy... unde e Betsy? spune bătrânul care se ridică din pat ca un arc. Aproape că m-a împins, să cad în fund.

-Gene, nu e Betsy aici... încerc să-i spun, ridicându-mă și așezându-mă lângă el, dar fantoma se depărtează, curentată de apropierea mea, în sunetul unor genunchi pocnind. În agitația sa, Gene dă peste masă și răstoarnă teancul micuț de foi, peste care mi-am așezat povestea până acum.

-Eu plec! Trebuie să plec! Plec! repetă într-una bărbatul din sufrageria mea și mi se pare că acum nu își mai simte bătrânețea. Dau să-l ajung din urmă și pun o mână pe umărul său, dar surprinzător, ea trece prin cămașa de poliester și nu apucă decât nimicul. Într-o clipită el e deja în hol, într-un nor de particule de praf, stârnite de pielea sa moartă și vrea să-mi tragă zăvorul, să deschidă ușa și să lase lumea să intre între noi.

-Stai! îi spun. Nu sunt gata! Nu sunt ... mă chinui să-mi termin vorba, apucându-l ferm de braț. Dar Gene e mai puternic decât mine, are în venele și în mușchii săi acea forță pe care o au uneori bolnavii de demență, cei care nu pot fi prinși și închiși în cămăși de forță. ȘI mă împinge și mă respinge, iar eu fac doi pași în spate, în holul îngust și mă lovesc de tabloul în pastel al tigrului, doborându-l.

Ușa se deschide și pe scara blocului fuge acum, coborând câte două-trei trepte, un actor de demult.

-Stai! strig după el încercând să-l opresc, pentru că mai am nevoie de cineva cu care să vorbesc nopțile. Povestea nu e gata și mă gândesc că nu voi mai avea curajul să o arăt cuiva. Așa că mă încalț gribit și fug să-l prind. Cât e de absurdă situația asta! Dacă m-ar vedea vreun cunoscut, oare ce ar zice? Sigur m-am țicnit și eu. De obicei asta nu se vede. Mă știau drept un tip vesel, familist, cu o soție frumoasă și un copil isteț. Chiar o imagine de Instagram! Și acum, uite-l cum fuge după o nălucă, pe scara blocului și în stradă, printre femeile și bărbații care se grăbesc spre locurile lor de muncă.

Uite-l pe Gene! Tocmai ce trece prin intersecția din Doja, fuge printre cei doi bărbați cu salopete de la ApăCanal și trece prin fața magazinelor. Dacă s-ar mai opri din șirul astă lung de mașini, aș putea traversa și eu după el și sa-l prind înainte să ajungă la următoarea trecere. Dar până traversez și eu, sunt blocat de o bicicletă și de un autobuz, din care mă privesc ca pe o ciudățenie, o duzină de ochi. Aș vrea să le spun:

-Voi sunteți într-un acvariu! Nu sunt eu cel de studiat!

Dar motorul din spate vibrează prea tare și mă îneacă. Pe partea cealaltă a străzii, în fața magazinului cu piese sanitare, sunt așezate două chiuvete, pe postamentele lor. Iar Gene nu se mai vede, nici măcar plutind. Mă așez pe o treaptă, simțind că mă ustură ochii și gâtul.

Traversez înapoi, gata să mă întorc acasă, când văd în dreapta mea, la capătul străzii, macaraua uriașă de pe care a plecat pustnicul. Acum e liberă. Stă și veghează sau mai degrabă vegetează peste mine. Nici nu-mi dau seama cum ajung lângă ea, dar mă uit la ceas, nu cred că au trecut mai mult de 10 minute de când am pornit-o după Gene. E abia 8 și jumătate, iar pe șantier nu lucrează nimeni, semn că echipele sunt în alte locații. Mă uit în sus, la capătul ei și văd norii cum se mișcă încet, peste acoperișul de tablă galbenă. Pun mână pe prima treaptă, ca să o urmez imediat cu piciorul drept. Urc.

La început mi-a fost ușor, dar m-am amăgit. Urcușul adevărat a venit abia când am simțit crampele în picioare și nodul din stomac. Nu, nu îmi e rău de înălțime, doar că fiind atât de aproape de metalul ei, mirosul lui se simte din ce în ce mai puternic. Oare mi-a întrat și în palme?

La început am auzit strada cum se mișca sub mine, dar de la o vreme, claxoanele și ambulanțele s-au învelit cu vântul. Acesta îmi tună la urechi și îmi lipește hainele de pe mine, dar nu îl simt că ar vrea să mă dea jos. Apoi nodul din stomac s-a liniștit de la sine și am simțit cum soarele a început să frigă. Pe semne că s-a mai ridicat pe cer. El sau eu. Vântul a început să bată din jos și mi-a uscat fruntea. Am văzut capetele câtorva acoperișuri și, dacă nu mă înșel, sub burlanul de ploaie al unuia, am văzut o bufniță mică, care a și întors capul după mine.

-Și dacă cabina e încuiată? mi-am zis când depășisem deja jumătatea drumului și vedeam ușa de la capătul treptelor. Dar am simțit că nu îmi mai tremură picioarele așa că eram încrezător că voi putea face și drumul înapoi, dacă va trebui.

- Când închizi ochii simți mișcarea întregului Pământ. Chiar dacă ești sus.

Am împins capacul ușii și m-am ridicat prin pătratul tăiat în burta ei. În cabina micuța am găsit masa de rugăciune a mamei mele. Cu picioarele ei rotunde și subțiri. Cu foaia de ceolofan murdară de picături de ceară, de la lumânările aprinse. Pe masă așteptau cuminți, aceleași cărți pe care le știu din copilăria mea. Cartea mică de rugăciuni, cu coperți de carton negru, pe care Păuna o cumpărase de la Agapia. Psaltirea cu semnul pus la ultima catismă și Ceaslovul cu coperți albastre. Sprijinite de pereții cabinei de macara stăteau icoanele din sufragerie. Cea a lui Dumnezeu Împăratul, cu cununa Sa triunghiulară. Cea a Răstignirii pe Cruce, cu cerul ei albastru. Și cea a Maicii Domnului, cu figura ei prelungă.

Am deschis gemulețul micuț al cabinei și am strigat:

-Doamne, Te aștept să cobori la mine! Vreau sa Te întreb ceva!

Cred că vântul de aici de sus mi-a purtat întrebarea mai departe, iar acum nu trebuie decât să-L aștept. Mă uit la ceas, aș mai avea încă vreo două ore până când ar trebui să îmi iau fiul de la școală. Vântul care a pătruns prin gemulețul deschis îmi răsfoiește paginile ceaslovului albastru și le întoarce, una câte una.

Ca să nu uit pentru ce am venit aici, am găsit condeiul pustnicului și îmi voi scrie întrebările pe marginea paginilor din Ceaslov. Voi scrie “De ce L-ai îmbolnăvit pe Marian?” și “De ce și pe Doina?”. Voi mai scrie “De ce nu ai ascultat rugăciunile Păunei sau pe cele ale lor?“ și “De ce ai amuțit?”. Aș mai vrea să-L întreb pe Dumnezeu, dacă va coborâ aici, la jumătatea drumului, “De ce nu mai vreau să Te simt?”

Mă uit la ceas și văd că până la prânz, când trebuie să-mi iau fiul de la școala, mai sunt două ore. Până atunci mai am timp să stau sa-L aștept.

Vântul bate prin geamul cabinei și întoarce paginile Ceaslovului.

Pe Varlaam, hoțul de cai și de servere de date, îl botezase taică-su așa, pentru că înainte de a veni în oraş, fusese călugăr pe undeva, prin munţi, pe la ultima sihăstrie de dinainte de Apostazie. Îi aducea aminte de vreun stareț, sau de vreun sfânt cu ochii scoși, cocoțat pe o firidă. De parcă rodul păcatului ar mai fi putut spera la Viaţa de apoi și mântuire, acum când L-am coborât pe Dumnezeu de pe cruci, iar în locul Lui am amplasat ecrane uriașe cu publicitate. Dar, mă rog, poate că nu l-am cunoscut întru-totul și pe undeva speranța moare ultima.

În Bădălan, toată lumea îi ştia de frică lui Varlaam. Încă de mic, de când abia atinsese 6 ani, când îi zdrobise, cu o bucată de bordură, ţeasta unui pește. Acela, un șmecheraș cu vreo 10 ani mai mare ca el, râdea într-o seară de maică-sa lui Varlaam și îi făcea propuneri de avere, dacă se lăsa momită de carasul lui. Atât i-a trebuit băiatului. După ce i-a crăpat țeasta, s-a suit cu picioarele pe pieptul celuilalt, până am auzit cu toții sunetul oaselor pocnind, ca iadeșul unui pui. Abia după ce a venit de la Reformator, Varlaam s-a rafinat şi a început să umble cu cuţitele la şold. La început ascunse, apoi la vedere.

Cică le făcuse din crucile aduse de taică-su din mănăstire. Spuneau fetișcanele de pe la colțuri de stradă, atunci când nu aveau clienți, că Varlaam le furase de pe masa de rugăciune a tatălui său, când acesta dormea beat, într-un șanț. Le-a topit argintul în lizierele de salcâmi, departe de ochii altor vagabonzi. Apoi, în aceeași vatră, a topit şi copiile de altar, cu care taică-su săvârșise ultima Liturghie înainte să fugă de la mânăstire şi amestecase totul, cu numai el ştie ce alte pietre şi metale strânse şi aduse de prin oraş, căci cotrobăise mult prin munţii de resturi, ai combinatelor siderurgice. La miez de noapte, le-a ascuțit ca un brici. Le botezase cu nume de arhangheli, Mihail şi Gavriil, ca ele să îl păzească şi să-i vestească mânia. Tare iute mai era de mânie! Nu era crâșmar sau traficant care sa nu fi tremurat când îi călca Varlaam pragul. Să fi spus o vorba care să nu-i fi plăcut... Sau să fi râs când nu trebuia...

Oamenii spuneau că, atunci când Varlaam le folosea, înainte să li se simtă tăişul iar victimele sale să își vadă viaţa scurgându-li-se din gât, auzeau cuţitele şoptindu-le păcatele. Dar astea erau bârfe, căci de când Divinul fusese detronat de WEB, păcatul nici nu mai apărea ca rezultat în motoarele de căutare.

În cartier, Varlaam nu o iubea decât pe Roxana.

Apărută într-o seară târzie, cu trenul monoșină plin de programatori și mineri de silicon, cutitarul se îndrăgostise din prima clipă fată, de pletele ei roşcate și de corpul mirosind a niște flori cu petale mari, care dispăruseră de mult. Chiar dacă nu știa cum arată, Varlaam era sigur că Roxana mirosea a orihidei. Deși prin Bădălan nu creșteau decât păpădii. A luat-o cu el acasă şi şi-au împărţit patul şi vieţile. Hoțiile și străzile.

Din când în când, se certau la cuţite și atunci tot cartierul o vedea pe Roxana cu ochi de nebună și gheare de tigroaică sfărâmând plăcuțele de RAM valorând milioane, iar pe Varlaam sfâșiindu-i așternuturile. Dar niciodată nu s-au rănit. Din contră, după fiecare ceartă, păreau că se iubesc mai mult. Au avut chiar şi un copil, care însă a murit după vreo două săptămâni din cauză că nu venise niciun doctor în mahala. Erau toți ocupați cu un nou model de AI care strănutase o eroare de cod despre triunghiuri. Au trecut cu greu prin asta, Roxana amintindu-i mereu de neputința sa, iar Varlaam otrăvindu-se încet cu răceala inimii ei.

Aseară, cei doi s-au certat din nou. I-am chemat nași la cumetria mea, fiind vecini în turnul de apartamente C2. Chiar m-am bucurat să-i văd entuziasmați de băiatul meu și cu câtă dragoste l-au îmbrățișat. Chiar dacă nu s-au lepădat de Satana, au umplut Bădălanul de baloane și bancnote. Dar nu ne așteptam să se lase cu scandal.

La masă, după ce am adus al doilea butoi de vin, l-am văzut cu toţii pe Varlaam cum îi strigă ceva Roxanei. O privea cu ochi de taur şi se înroşise tot la față. Roxana dansase prea aproape de un puşti, care se încinsese, având o femeie adevărată în braţe.

-Ai terminat cu joaca? își mestecă el vorbele cu venin. De parcă ar fi ascuţit şi pregătit lama cuţitelor aşezate la brâu.

-Ce să mai joc cu tine? îi răspunse râzând femeia.

Cu toţii o ştiam că fiind mândră, dar nu ne aşteptam să-i scoată chiar ea cuţitele de la şold şi să şi le pună la piept, îndemnându-l pe beţiv, cu râsul ei erotic să apese dacă avea motive. Mai țin minte că l-am văzut pe Varlaam cuprinzând-o de mijloc cu braţul stâng şi zâmbindu-i drăgăstos, cu dreapta încă strângând mânerele celor două pumnale. Şi apoi cum a tras-o înspre pieptul lui, într-o sărutare prelungă.

Poliția nu prea venea în Bădălan, dar când au reușit să interpreteze imaginile de pe camere de securitate, au trimis două aeroglisoare pline cu mascați. Când mi-au spart ușa, Varlaam încă mai dansa cu Roxana. Iar când poliţiştii au început să tropăie pe scările înguste, el îşi aşeză iubita pe scaunul de naşă şi îi mai sărută, pentru încă o dată, fruntea, îndepărtându-i şuviţele roşcate, care acum erau năpădite de o sudoare rece.

M-am grăbit să-mi iau în brațe copilul care plângea și pe mama lui, care se albise toată la față, și să-i pun la adăpost, așa că nu am mai fost atent la ce s-a întâmplat pe urmă. Ştiu doar că Varlaam a început să dea cu cuţitele sale în stânga şi în dreapta, făcându-şi cărare printre armurile de tectoplastic, doar doar va ajunge în stradă şi se va pierde printre turnuri și boschetari.

L-am văzut pentru ultima dată, dispărând într-un abur roșu, semn că păşise pe una dintre minele antipersonal.

În Duminica Tomei casa de la țară, bolnavă de o demență care i-a uscat pereții în hârtie, s-a prăbușit.

Când s-a întâmplat, eram plecați la cimitir și ne întorceam de la mormântul lui Alecu, mama mea și cu mine, fiul meu și soția mea. Pe Gene îl lăsasem dormind acasă. Avusese o noapte agitată. Purtam cu noi un coș de răchită în care zăceau sparte două ouă vopsite cu ceapă și câteva felii de cozonac și ne spuneam:

- Ce norocoși suntem că am prins soarele duminica asta!

Printre cei de-ai locului, cu cruce și fără cruce, ne făcuserăm de treabă aprinzând câteva lumânări și smulgând câteva buruieni. Fără alei pietruite, fără grilaje de metal sau un alt supraveghetor în afara clopotniței din poarta cea mare, cimitirul se umpluse de cătină.

Coboram râpele de lângă lutăria veche, când am auzit un huruit îngrozitor, de animal rănit și ne-am dat seama că ceva se întâmplase în mahala, la vale. Pe deasupra salcâmilor se pornise să se ridice un nor de praf uscat. Conducând cu grijă printre două gâște și o pisică murdară de noroi, am ajuns pe platoul din fața gardului nostru, ca să ne dăm seama că din el, ne zâmbea un hău știrb și întunecat, cam de pe unde se afla înainte chilerul rece al casei, cu sacii de mălai și făină de grâu. Pereții se lăsaseră într-o rână și îi dezveleau pântecele, ca o nerușinată, să o vadă toată strada. Păuna a început să se tânguie și a fugit să descuie poarta mai repede, dar nu și-a dat seama că de dincolo de gard nu avea cine să o mai ajute. Noi ceilalți, trei, am coborât după ea și a stat în prag ca niște străini.

Pagubele erau destul de mari și nu am avut ce să le facem ca să le îndreptăm. Pur și simplu chirpicii fugiseră de sub capriorii acoperișului, mai întâi în fisuri de mărimea unui deget, apoi de mărimea unui salcâm, ca până la urmă să cuprindă cu ei fereastra și prispa, singurul element de ciment.

Era numai vina noastră. Casa se simțise abandonată de noi, rănită în orgoliul ei. Acum nu ne mai opream peste vară în ea, iar când veneam, pentru o oră sau două, nu făceam altceva decât să umplem geamantane și genți de rafie cu bidoane de vin, sau cu plapumi și perne iar pe ea o lăsam cu pereții reci și muți, în care ceasul mecanic, verde, cu emblemele CFR-ului nu mai ticăia pe masa din bucătărie.

De fapt, pus în fața faptului împlinit, nu mai trebuie să mă ascund și recunosc. Recunosc! Este vina mea! Căci, atunci când o aduceam pe mama la țară, o zoream să ne încărcăm portbagajul cât mai repede cu cele de trebuință, ca apoi să ajung cât mai repede la apartamentul meu de la etajul patru al blocului din Gheorghe Doja. O altă casă cu care, pe aceasta, o înșelam. Și din durere în durere, din abandon în lipsă, pe casa verilor mele a apucat-o un junghi în cap, undeva pe sub horn, în cine știe al câtălea fum. Iar nepăsarea mea și plictisul au uscat-o într-atât încât, din scheletul ei de paie, acum s-a petrecut ruptura.

Când au construit-o, înainte ca Alecu să plece în armată, i-au făcut păsări de lemn și le-au prins de stâlpii prispei. I-au îmbogățit cercevelele cu modele de flori de crin, pentru că le văzuseră apărute în cărțile de istorie universală, de la biblioteca comunală. Și au chemat, după cum se făcea atunci, toată mahalaua la făcut valatuci. Femeile, cu picioarele și mâinile în ei, iar bărbații, cu cazmale și căruțe, în deal, la lutăria pe lângă care am trecut acum câteva minute, în drum dinspre cimitir. Au pus-o cu spatele la uliță, ca să își păstreze liniștea și au îmbogățit-o apoi cu două trei rânduri de porumb, iar mai târziu cu liliac. Săraca, cum a ajuns! Cu hărtie îngălbenită în geam, cu tabla înroșită, năpădită de lujeri de vișini și spini.

Chemați de zgomot și de plânsetele Păunei, în curte a năpădit o armata de copii străini. Au ieșit de pe la porțile vecinilor noi, ale veneticilor. Au trecut pe lângă mine, ca un val de mâini și tricouri murdare, de pantaloni scămoșați de trening și cu papuci. Au intrat în întunericul mucegăit al pereților căzuți, de parcă atât ar fi așteptat, cu ochii lor mici, privind printre șipcile gardului sau printre ochii de plasă ai Dispensarului uman. Și au ieșit de acolo flămânzi și zgomotoși, cu brațele pline de săculeții mamei, cu buruieni de ceai, cu un fierăstrău ruginit, din care funia de tensiune pocnise. Au cules mărunțușurile fără valoare ale pernelor și fețelor de pat, care nu au mai apucat o altă înmormântare. Au cărat, înhămați, doi câte doi, coșurile pline de borcane și farfurii de Alba și le-au dus, într-o grămadă mare, acoperiți de leghicerele bătute la război de bunica mea Ecaterina, printre caii lor, în casele lor.

Iar Păuna, la început speriată de această hoardă din vecini a încercat să-i tragă afară și să-i certe că nu e voie. Dar gloata nu i-a răspuns, nici măcar cu obrăznicie. Apoi s-a pus să îi ocărască, cu blesteme de femeie bătrână, cu sete și uscăciune în inimă, după o așa zisă muncă a ei de o viață. Iar eu, cu fiul meu și cu soția mea, stăteam în prag ca niște străini. Când mama și-a dat seama că lupta nu are rost, când de fapt, cu fiecare coș de farfurii și fiecare covor împletit luat de copii i s-a ușurat inima și spatele, a încetat să îi mai alunge și nu le-a cerut decât atat:

-Să ziceți și voi Bogdaproste!

Eu mi-am strâns de mână fiul și i-am spus:

- Să mergem să luăm măcar pozele de pe frigider, fără să-mi dau seama că prin ecoul vocii mele, am bătut astfel un ultim cui, în scheletul cadaveric al casei și mi-am învățat progenitura să nu se oprească, nici el, din luat, atunci când ne va veni rândul. Și lui și mie.

Tot drumul înapoi spre apartament am tăcut. Mă simt obosit și gol. Pustiit. Sec.

-Cât crezi că durează decompresia, după o scufundare ca asta? l-am întrebat eu pe Gene.

Dacă până acum mi-a citit cuminte fiecare pagină, așezat pe fotoliul lui portocaliu, de câteva zile musafirul meu nu își mai găsește starea. De aproape o oră trece cu degetele lui, lungi și uscate, pe marginile fiecărei piese de mobilier din sufragerie, stârnind fuioare de praf. Observ aceste volute, deși până acum mi-au fost indiferente. Deja soția și fiul meu se întreabă, mai în glumă, mai în serios, dacă nu cumva strada de dincolo de geam s-a mutat la noi. Dar eu cred ca am intuit adevărul. Praful lui Gene e peste tot. Se scutură din cârlionții lui care au albit subit, pufnește de pe umerii săi lăsați și se zbate, atunci când își atinge genunchii îmbrăcați în blugi. Fantoma mea se dezintegrează cu fiecare clipă, iar pe mine mă ustură nasul. De când cu atâta praf, am căpătat sufrageria ca domeniul al meu, unic, căci nimeni nu mai îndrăznește să stea aici. Măcar atât.

-Unde e? se întreabă șoptit bărbatul uscat.

-De cine zici?

-Betsy! Unde e Betsy?

-Gene, ai uitat cine ești tu? Ai uitat de ce ești aici? încerc eu să-l readuc cu picioarele pe pământ. Dar realitatea mea nu se mai potrivește perfect cu realitatea lui, degetele sale, fiind aproape transparente, atunci când ating sticla oglinzii de machiaj, a soției mele. Continui.

-Betsy nu e cu noi, nu a fost niciodată. Tu ești oaspetele meu, pentru că...

-Pentru că ce? se întoarce dintr-o dată cu o voce lucidă. Pentru că te simțeai singur în toată casa, deși era plină? Pentru că nu aveai loc la masa asta noduroasă, te-ai gândit să mă atragi aici și să mă răpești de lângă ea? Ești un egoist! Nu înțelegi? Dacă Betsy se simte singură? Dacă are nevoie de mine?

-Gene, tu...

-Eu ce? Cuvintele tale m-au adus aici și nici măcar nu ești în stare să le pronunți, până la capăt... De unde e tot praful asta? Betsy o să fie foarte furioasă. Menajera e leneșă și nu își face treaba cum trebuie...Tu de ce stai și te uiți așa la mine? Pune mâna, mai bine, și ajută-mă, până nu e prea târziu!

La îndemul lui, îmi ridic ochii spre cutiile de pe șifonier și nu pot să nu încep să calculez câți centimetri cubi de aer stătut s-au așezat peste ele.

Pe un alt șifonier, cel din camera mamei mele, stă un geamantan de carton, învelit în piele maronie. Avea catarame pătrate de metal, care îmi așteptau, flămânde, degetele, gata să le ciupească, atunci când mă aventuram în măruntaiele sale, ca să-mi ascund caietul de teze, la română, sau un alt caiet secret. Era geamantanul cu care Păuna se întorsese din drumurile ei repetate către București. În el am găsit, într-o zi de iarnă, ascuns, un colac de salvare vechi. Era dintr-un plastic în două culori, alb și albastru, cu o supapă slăbită. Era pus lângă o hartă rutieră a României, semn că fusese încuiat în întuneric, după ce tata fusese retras ca șofer de camion, undeva pe la mijlocul anilor 80.

Când l-am găsit, am întrebat-o pe mama ce e cu el și dacă îl pot folosi la baie. Iar ea mi-a răspuns ceva vag, despre o excursie de pionieri la Costinești, când orbirea lui Marian și glaucomul Doinei nu erau atât de grave. Puzderia de când și cum mi-a fost acoperită atunci de o altă imagine posibilă, a mamei la mijlocul vârstei de 30 de ani, stând cu picioarele la soare, cu o pălărie cu boruri largi, pe cap, ca să o protejeze de căldură. În poala ei, un ghem de lână, gata să prindă forma unui ciorap pentru iarnă. O imagine atât de banală, veți spune, dar era singura care i se potrivea. Nu am întrebat dacă existau fotografii din acea călătorie sau suveniruri, oricum nu aveau să-mi răspundă mai multe.

Țin minte că am umflat colacul de câteva ori și l-am așezat în mijlocul camerei. M-am așezat în el, plutind printre dungile curcubeu ale leghicerului întins pe jos și am rătăcit, vreme de câteva minute până la dezumflare, cu ochii deschiși, într-o fantezie cu un pârâu. Curios, m-am uitat atunci prin cercul perfect al lui și am văzut o copilă de demult, pe plaja zgomotoasă a taberei de la malul mării.

Doina-copilă avea atunci în jur de 10 ani și era plinuță. Ochelarii pe care îi purta, cu lentile ușor dublate, o făceau să se uite la cei din jur cu fruntea încruntată și gura puțin căscată. Poate din această cauză nu se împrietenise cu nimeni și se juca acum singură, în buza apei. Puțin mai încolo, pe nisipul care mirosea a dogoare, Marian, cu ochelarii fumurii, stătea întins pe un prosop, ascultând-o pe pedagoga care îi spunea că soarele îi va face bine și îi va întări plămânii. Era înainte de Vatra Luminoasă, oricum. Doina-copilă căuta în nisip jumătăți de scoici și, din când în când, își mai uda șapca de pânză albastră din cap cu apă din mare, să nu se înfierbânteze. Când s-a aplecat să ia apă dintr-un val, a simțit sub buricele degetelor de la picioare o scoică nouă, mare, o cochilie masivă, care o aștepta. A scormonit cu ele nisipul și a ridicat-o în apă. Când a luat-o în mâini, a observat gaura perfect rotundă din peretele ei. Cine știe ce plisc ascuțit sau piatră o provocase. Iar valurile repetate și dunele de nisip o neteziseră și o rotunjiseră de parcă era un inel. A mirosit-o curioasă și a simțit verdele unor alge de demult. Apoi, curioasă, a dus-o la ochi, să privească prin vizorul creat. S-a uitat înspre profesoară și Marian, și nu i-a văzut. S-a uitat apoi înspre larg și acolo, în cercul perfect rotund a cochiliei a văzut o femeie a cărui chip i se părea străin, dar totuși, purta aproape aceeași ochelari ca ea. A continuat să privească persoana din cochilie și și-a dat seama că deși albise, părul ei era același ca al copilei. Ochii îi erau aceeași doar că plini de ceață. A durut-o să-i vadă spatele strâmb sub o cifoscolioză, dar durerea era a amândurora.

Doina-adultă stă în tăcerea camerei și așteaptă, resemnată, să se termine ziua. De prea mult timp respirațiile ei încep în singurătate.

-Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea ești și pe toate le împlinești. Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și te sălășluiește întru noi...

Apoi micul dejun - o cană cu ceai de tei, o felie de pâine albă cu unt, sau două feliuțe de piept de pui-cu Păuna și după aceea, cât mama pleacă la cimitir să îngrijească mormântul lui Marian, Doina așteaptă cuminte în fața televizorului, sfârșitul Liturghiei de pe Trinitas. Apoi, din nou, prânzul cu Păuna, somnul de după amiază și iar televizorul, până la ora 5, când începe Vecernia. De pe un pat, pe altul, de când nu a mai ieșit din casă, în altă parte decât la diabetolog, sau la biserică? De pe pereții camerei o privesc cu ochi bizantini sfinții din icoane și aerul e plin de bâzâitul motorului lăzii frigorifice.

Cineva sună la ușă. Pentru o clipă Doina-adultă se gândește să rămână locului. Mama sigur și-a luat cheile la ea, deci nu poate fi ea. Dar soneria insistă și sunetul ei electric nu pare că vrea să se oprească la pragul sufrageriei. E obraznic și trece pe sub el, fuge și o cheamă. Deja soneria e la a treia repetare și pare din ce în ce mai nerăbdătoare. Doina-adultă se ridică din pat și începe să traverseze holul cu mersul legănat, cu mâinile în față, gata să citească colțurile pereților și ușa de la sufragerie închisă.

-Cine-i? întreabă Doina-adultă, așa cum a fost învățată din copilărie, dar de dincolo nu i se răspunde. Din contra, soneria trece la a-l patrulea atac, mai strident, mai țipător. Ca niciodată, ușa o cheamă. Se apropie de metalul ei răcoros, îl atinge cu vârfurile degetelor și se ridică puțin, ca să privească pe vizor, la musafirul nerăbdător. Știe că e degeaba, că ochii ei sunt acum atât de plini de glaucom, încât sunt inutili și totuși, irișii ei negri trec prin ușă și de dincolo de ea o arată pe Doina-sănătoasă. Dreaptă de spate, frumoasă, cu haine curate și cu un soț. Cu mustață neagră și geacă de piele. Cu păr cârlionțat și doi băieți de mână. Vorbind, zâmbind cu nerăbdare, dorind să pătrundă cât mai repede peste limita dintre cele două lumi, cea de dincolo de scară și cea din interior. Să o îmbrățișeze, să se îmbrățișeze. Să își simtă realitățile contopindu-se în parfrumul pielii Doinei-sănătoase, pentru că ea poartă parfum! Și dansează, râde frumos la cărțile cu povești polițiste! Și plânge de fiecare dată când actorul principal din filmul de la televizor moare!

Doina-adultă atinge yala ușii și o trage spre dreapta. Click! face metalul și de dincolo din prag, intru eu, Isidor, cu două sacoșe de plastic, pe care și-a găsit să se însemne magazinul Kaufland.

-Am sunat mult, am crezut că dormeați! am zis. Mama unde-i? La cimitir?

-Da, îmi răspunde sora mea. Nu dormeam, stăteam așa...pe pat...

-Aha, hai atunci că nu stau mult. Am adus cutiile pentru mâncare și i-am luat mamei niște detergent de geamuri bun. Era la ofertă, la noi, la Penny. I le las în bucătărie?

-Lasa-le acolo, că le vede ea mama...

-Da... sunt aici lângă scaun.

-Băiatul ce face?

-Ce să facă, bine... Așteaptă să revin eu acasă și să ieșim afara să ne jucăm. Uite, e deja 6! Hai că te las, am fugit!

-Bine, pa!

-Pa, pa! Încuie aici!

Doina-adult încuie după mine și se întoarce, cu mersul legănat și cu mâinile întinse, gata să citească tocurile ușilor, înspre camera ei. De pe pereți o urmăresc ochii bizantini ai sfinților din icoane, care niciodată nu au deschis gura, ca să spargă liniștea. Doina-adult se așează pe pat și se gândește la cealaltă femeie, de dincolo de vizor. Ar vrea și ea să fie strânsă în brațe, așa cum fac soții între ei. Deschide televizorul și așteaptă următoarea emisiune.

Doina-copil îndepărtează scoica de la ochi și o privește cu furie. Ce fel de răutate mai e și asta? Ce fel de viitor i se arata? De ce ei? Aude pedagoga chemând copiii înapoi la coloană, pentru a se pregăti de prânz. Pentru o clipă, Doina-copil strânge atât de tare cochilia în mână, de parcă ar vrea să o zdrobească într-un praf fin, pe care briza mării l-ar lua apoi și l-ar transporta, împrăștiat prin lume, ca ea să nu-și mai exercite nicio putere asupra privitorilor. Dar cochilia rezistă, nu se poate ca un braț să îi vină de hac. Așa că fetița o mai cântărește puțin și apoi o azvârle cu putere în mijlocul unui val.

Toate acestea le-am văzut prin ochiul rotund al colacului de salvare, ascuns în geamantan. Nu am văzut în schimb ce voi face cu toate icoanele lor, atunci când voi sta eu, singur, pe patul Doinei.

Cred că poveștile cu adevărat bune se nasc în mintea unui scriitor la momentul potrivit. Unii spun că este vorba de vreo muză, sau de inspirație, dar eu cred că mai degrabă totul se rezumă la timp. O poveste bună are timpul ei și nu poate fi grăbită, pentru că ar ieși crudă. La fel cum nu poate ieși nici mai târziu, pentru că atunci și-ar pierde din tărie. O poveste este un organism viu și se naște la soroc.

De exemplu, eseul de astăzi nu ar fi fost potrivit săptămâna trecută, pentru că nu ar fi părut altceva decât o altă recenzie de film. De asemenea, dacă l-aș fi mai lăsat pe rafturile minții mele până săptămâna viitoare, i-ar fi lipsit inima. Filmele despre care vreau să îți scriu acum au vorbit despre dictatură și opresiune, despre bărbați mărunți în fața unui colos birocratic și despre destine sfărâmate din lăcomie și animalism corupt, iar eu, astăzi, mă aflu în ipostaza de a fi doar un număr pe o organigramă supusă judecății, infim, în fața unui zar aruncat, care nu e just decât față de el.

Dincolo de această introducere, a venit timpul să scriu despre The Secret Agent (2025) a lui Kleber Mendoca Filho și despre The Lives of Others (2006) a lui von Donnersmarck, acum la o a doua revedere, mai atentă. Nu îți cer decât puțină răbdare și te rog să-mi ierți tonul, pe alocuri didactic.

Privește te rog la acea Broscuță galbenă, care aleargă pe șoseaua încinsă....

The Secret Agent (2025) e un film unicat între peliculele apărute anul trecut, atât datorită ideii sale, cât mai ales modului în care regizorul a ales să o spună. Pe alocuri nelinear, mai degrabă fantastic, dar, în același tip, ca o bombă senzațională de presă - să nu uităm despre piciorul monstruos care teroriza îndrăgostiții, voyeurii și pederaștii din parcuri.

E un film amintire, incomplet pe alocuri și haotic. Ca un jurnal din care cineva a rupt pagini întregi, la nimereală, dintr-o furie greu de explicat. Dar golurile din povestea filmului sunt voit amplasate de regizor, ca mici pete de cerneală neagră, de pe rapoarte guvernamentale, care ascund cuvinte ce nu trebuiesc văzute de ochii publicului. Golurile acestui film amintire sunt țintite căre membrii acestei generații noi, care a crescut, în ultimele două decenii, într-o perioadă de prosperitate universală. Ele au ca scop a-i atrage și a-i face să caute singuri răspunsuri la o istorie care a suferit modificări și mistificări în mâinile celor care o stăpâneau. Dacă proverbul este cui pe cui se scoate, atunci o amnezie se vindecă prin omisiune.

The Secret Agent (2025) este, în primul rând, un film pentru brazilieni. Pentru o generație de privitori care nu au aflat adevărul părinților sau bunicilor lor, despre dictatura militară care a guvernat Brazilia, două decenii, între anii 1964-1985. Și mai apoi este un film pentru ceilalți privitori, străinii. Dar aici omisiunile sunt mai greu de digerat, deși informația este peste tot pe internet. Este poate singurul păcat al scenariului.

Wagner Moura este Armando, un bărbat hăituit de o echipă de asasini plătiți, doar pentru că a îndrăznit să se opună unui reprezentant corupt al statului. El a plătit deja un preț destul de scump pentru îndrăzneala sa, de a nu ceda presiunilor reprezentantului unei corporații energetice - o firmă privată agreată de dictatura militară. Astfel, Armando și-a pierdut postul de șef de echipă de cercetare de la laboratorul unei universități tehnice și, dacă visul din finalul filmului suportă interpretare, din aceeași cauză și-a pierdut și soția, posibilă victimă a unui asasinat deghizat.

Dacă genericul de început al filmului îi arată spectatorului imagini dintr-o Brazilie idealizată a anilor 70, o Brazilie a Sclavei Isaura, a fotbalului rege, a muzicii disco, cu blugi evazați și coafuri afro, țara de dincolo de generic e fierbinte, umedă și impasibilă în a ridica cadavrul unui hoț mărunt, care stă de câteva zile cu țeasta împrăștiată, în praful unei benzinării. Iar polițiștii care îl opresc pe Armando sunt mai intersați de o donație, decât de justiție.

Din când în când, străzile orașului Recife sunt străbătute de coloane de oameni care se bucură de carnaval. Dar dincolo de muzică, șeful poliției - Euclides- se comportă mai degrabă ca un stăpân de plantație, decât ca un funcționar public, purtându-se penibil cu un supraviețuitor al Holocaustului, pe care îl confundă cu un nazist. Ce prostie! Iar asasinii puși pe urmele lui Armando sunt chiar vechi camarazi de arme cu Euclides.

Brazilia în care trăiește Armando e duplicitară, e cu două fețe, la fel cum e și pisica donei Sebastiana și toată lumea pare că s-a împăcat cu ea. Chiar și Armando capătă pentru scurt timp un al doilea nume -Marcelo. Tablourile oficialilor care împânzesc pereții clădirilor de stat stau drepte și privesc marțial un stat just cu cetățenii săi. Dar sub privirile lor, criminalii se salută cu o jovială ridicare din mână, iar cadavrele celor incomozi, ajung în burțile rechinilor.

Și totuși e o Brazilie care a ajuns așa cu complicitatea tuturor, pentru că moartea lui Armando/Marcelo s-a petrecut între paginile unui ziar, pe o coloană măruntă, în care statul a aruncat o etichetă potrivită pentru a-l îngropa în uitare, sau în murdărie, pe cel care a îndrăznit să se opună. Și nimeni altcineva, atât în cazul lui, cât și în cazul celorlalți indezirabili, care au sfârșit printre alte titluri subțiri de ziar, cu fotografii vagi, alb-negru, nu a rupt de furie pagina mincinoasă, nu a pălmuit ziaristul calomnios și nu a dat foc coloanelor de marmură ale Palatului Prezidențial. Cu toții au tăcut și au uitat.

Ca o pledoarie pentru căutarea memoriei, pentru reînvierea ei, ultimul cadrul al filmului lovește subtil. Cinematograful din Recife, în care lucra socrul lui Armando ca proiecționist, locul în care mințile brazilienilor erau hrănite cu ficțiuni de Hollywood, cu evadări din realitate, a devenit într-un final un centru de transfuzii. Ca să hrănească, cu alți nutrienți, spiritul brazilian.

Spre deosebire de opresiunea lipicioasă a Braziliei, în The Lives of Others (2006), în frigul iernii berlineze, l-am văzut din nou pe Harry Caule, profesionistul paranoic al lui Gene Hackman din The Conversation, deși aici purta un alt nume, mai puțin sonor - Gerd Wiesler (interpretat de Ulrich Muhe).

Dacă în filmul lui Kleber Mendoca Filho dictatura și opresiunea au o aromă de whiskey, sudoare și sânge închegat în praf, în filmul lui vom Donnersmarck, aceasta este aproape de clișeu german - mecanică, inginerească, calculată, rece.

Sediul Securității statului e de o platitudine crem, holurile sunt goale, iar din când în când se aprind becuri roșii, astfel încât gardienii să fie avertizați de trecerea unui prizonier și să împiedice orice contact uman, orice privire, orice șoaptă. Dacă Brazilia era bolnavă de o dictatură ca un sânge otrăvit, Berlinul în care Wiesler se învârte este steril. Și totuși...

The Lives of Others este un film despre o crăpătură în scutul partidului. Despre un birocrat care începe să trăiască prin căștile sale de supraveghere, drama unui scriitor apreciat de partid - Georg Dreyman, în interpretarea lui Sebastian Koch, dar care e în același timp violat de aparatul birocratic. Viol, cuvânt dur, știu, dar cum altfel să-l numesc când un nomenclaturist ordonă supravegherea scriitorului, astfel încât să-l compromită și să-l îndepărteze de iubita sa, actriță? Cum altfel se poate numi șantajul pe care același nomenclaturist - ministrul Culturii Hempf, jucat animalic și murdar de Thomas Thieme- îl folosește asupra actriței Christa-Maria Sieland? Șantaj psihic care devine viol fizic, pe bancheta din spate a mașinii de partid.

Wiesler este omul ideologiei, loial, dar când Partidul și politica sa sunt pervertite în interese meschine, promovări și favoruri sexuale, ce îi mai rămâne lui Gerd din loialitatea sa? Nimic! Iar în acest gol lăsat de abandonul credinței intră poezia și o altă viață, mai umană, mai blândă.

Intră mai întâi Brecht, cu a sa Amintire a Mariei A.

În acea zi, în albastra lună septembrie,
Liniștit, sub un tânăr prun,
O țineam, iubire tăcută și palidă,
În brațele mele, ca un vis frumos.
Și deasupra noastră, în cerul frumos de vară,
Era un nor pe care îl priveam multă vreme,
Era alb și foarte sus.
Și când am ridicat ochii, nu mai era.

Apoi, fisura loialității în partid se lărgește în scena din lift, când Wiesler întâlnește un copil ce, în nevinovăția sa infantilă, îi arată de fapt fața reală a STASI. Voi sunteți tipii cei răi! și nu că nu ar fi simțit asta deja, dar pus în fața acestei oglinzi de jumătate de metru, Gerd simte că trebuie să schimbe ceva, chiar cu prețul carierei sale.

Actrița Christa-Maria Sieland este cel mai dramatic personaj al filmului, pentru că este prinsă ca o muscă în insectar, între neîncrederea în talentul ei, de care profită Hempf și dragostea pentru Dreyman. Și pentru că, spiritul ei distrus de violul fizic este salvat de supraveghetorul Wiesler, într-o clipă unică de sinceritate - Eu sunt publicul!- ca mai apoi să fie călcat în picioare de meschinul/sadicul aparat STASI.

Ambele filme nu aduc o împăcare personajelor lor. Armando din The Secret Agent (2025) este ucis într-o clipă, iar fiul său abia dacă își mai aduce aminte de chipul tatălui. În The Lives of Others (2006) Wiesler plătește cu cariera sa, Dreyman cu iubirea sa, Christa-Maria cu viața sa. Dar ministrul Hempf? Sau Grubitz, superiorul lui Wiesler? Unul ajunge om de afaceri, după căderea Zidului, poartă mai departe costume scumpe și beneficiază de locuri de seamă, la teatru. Iar Grubitz dispare tăcut. Ce fel de justiție e asta?

Dacă ai ajuns până aici cu lectura, cred că ți-ai dat seama că tot ce am scris mai sus nu e o cronică de film. E mai degrabă o cronică de sentiment. Pentru o victimă a opresiunii și pentru un om bun. De ce am crezut că acum e momentul potrivit pentru ei? Pentru că, în viața de dincolo de ecranul laptopului meu, astăzi sunt și eu un număr de pe o listă asupra căreia se abate vârful ascuțit al unui creion. Cei 12 ani ai carierei mele sunt depozitați într-un sertar prăfuit din care nu au fost invitați să iasă. Și deși mi se laudă profesionalismul, colosalul judecător politic trebuie să ia o decizie contabilă, de care nu voi scăpa.

Cui să te plângi?

Are rost, oricum?

În seara asta l-am surprins pe Gene răsfoindu-mi manuscrisul care a tot crescut, de aproape jumătate de an. Stătea pe fotoliul meu portocaliu, uscat și hârâind cu fiecare respirație, cu un teanc de foi așezate cuminte și ordonat pe genunchiul drept, iar cu degetele sale pătate de bătrânețe, ținea ridicată și prea apropiată de ochi, o ultima pagină plină de text.

-Nu știam că porți ochelari, i-am spus.

-Sunt un lux pe care mi-l permit...

-Îți stau bine, deși te fac să arăți ca un cioclu. Cum e povestea mea? Cum ți se pare?

-Ești un scufundător care ia guri de aer prea mici. Abia apuci să atingi fundul mării și zgârii cu vârfurile degetelor scoicile cele mai colorate, că plămânii îți tipă după aer și trebuie să te întorci la suprafață. Dar poate că vei publica într-o zi.

Îi zâmbesc și frecându-mă la ochi, trag aer adânc în piept și îmi țin respirația până când îmi aud inima bătându-mi în timpane. Scriu.

Sunt un frate care a organizat o înmormântare, deși ar fi trebuit să fiu mai degrabă un frate care organizează o nuntă. Iar de data asta adâncul mării nu mă mai sperie și îmbrățișez senzația de presiune care mă strânge, pentru că aici pe fundul ei îl regăsesc pe Marian.

Fratele meu avea o febră de aproape o săptămână, care nu îl mai lăsa, oricâte pastile de Nurofen lua. Îi era cald deși septembrie nu se arătase atât de fierbinte. Și odată cu fierbințeala se lăsa din ce în ce mai mult în seama unui somn chinuit. Era trecut de ora nouă, după cină, când ieși din camera sa, traversă micuțul hol din fața bucătăriei unde mama pregătea, ca în fiecare weekend, niște frunze de viță de vie, pentru o oală de sărmale, și vroia să se ducă înspre baie.

- Hai să mănânci și tu puțin, în seara asta! l-a rugat Păuna. Ți-am lăsat aici, pe colțul mesei un castron cu ciorbă de cartofi, măcar două linguri să iei și tu, pentru medicamente...

-Mai târziu, i-a răspuns băiatul, fără să-și dea seama. Nu îi era foame ci somn, mereu somn. Doar dacă ar fi putut să doarmă cum trebuie. Când s-a întors de la baie camera l-a întâmpinat cu mirosul ei de aer stătut. Mâine dimineață ar fi bine să deschidă geamul de la balcon și să aeriseasă puțin. S-a schimbat de bluza de casă și de pantalonii de trening, a bâjbâit cu degetele marginea scaunului din colț, după pijamale și și-a făcut o ultimă cruce înainte să se bage în pat. Nu știa de ce, dar cuvintele din Tatăl Nostru i se împleticeau. Patul care l-a primit era cel vechi, cu recamier și furniruri lucioase și grele, dar pe placa lui nu se mai afla acum decât un mic radiocasetofon cu CD, pe care Marian încerca să-i citească cu greu poziția butoanelor de deschidere. Deși o mai făcuse până atunci de mii și mii de ori, în seara asta nu reușea să facă camera și mână să se oprească din rotit. Și într-un final când din boxele micuțe s-a auzit genericul postului Radio România Actualități, Marian a scăpat capul pe spate în pernă, dar perna și patul nu l-au mai putut prinde.

A simțit o cădere într-un gel răcoros și pentru prima data în întreaga săptămână, a lăsat o umbră plăcută să îi atingă tâmplele, să îi șteargă fruntea, să îi răcească ochii și să continue să mărșăluiască, din ce în ce mai jos, pe gât, spre piept și membre, ca într-un final să nu mai simtă oboseală și durere. Și-a spus Acum e bine! și nu i-a fost frică, căci de undeva de deasupra lui încă se mai auzea un interviu cu invitatul emisiunii de după Radiojurnal. Curând, ochii lui, care în mod normal nu reușeau să distingă decât lumina de întuneric, au început să prindă câteva sclipiri, de parcă i-ar fi frecat cu pumnii, puternic, iar acum vedea modele. Numai că sclipirile au început să crească la număr și să pară distante una de cealaltă, mici și multe, mărunte și mișcătoare, de parcă s-ar fi aflat într-un balon negru pe care l-ar fi umflat cu respirațiile lui. Care respirații? Căci acum nu se mai simte congestionat, iar balonul se extinde și odată cu el și sclipirile care îi îmbracă pereții. Și-a dat seama că, pentru prima dată după mai bine de treizeci de ani de la orbirea sa, privea stelele. Și ridicându-și capul a fost mirat să se vadă așa cum eu mă văd și tu te vezi, dimineața, în pat, sub pilotă, sau cearșaf, mai întâi pieptul și apoi burta și nu în ultimul rând, vârfurile picioarelor. Și dincolo de ele o puzderie de constelații iar Marian plutea acum pe spate, prin Univers, înconjurat de o lumină albastră a planetei.

Între timp, eu conduc. E o dimineață de duminică de septembrie nouăsprezece și e trecut de ora 10. Mă îndrept spre o lumină care nu mai e fierbinte, în căutarea unui cadou pentru viitorii fini, pe care urmează sa-i cununăm. Telefonul sună în mașina, dar nu pot răspunde decât pe speaker, iar dincolo de el, printre turațiile motorului, o aud pentru a doua oară pe mama plângând un plâns care au ar trebui să fie auzit.

-L-au luat cu ambulanța și l-au dus la spital pe Marian! Am tras de el, mamă, și nu mi-a răspuns! Nu am putut sa-l ridic în capul oaselor așa că am sunat la Salvare. Acuma au venit și l-au luat! Nu mi-au dat voie să merg cu el! Și noi suntem acum închise în carantină! Nu avem voie să ieșim!

-O să fie bine, ai să vezi... am incercat să o liniștesc deși stiam ce înseamnă asta, căci eu fusesem cel care l-am pozitivat, în vinerea de dinainte.

-Vorbește cu tanti Anișoara, că ea știe acolo la spital... și să te țină la curent!

Deasupra mașinii mele, undeva la aproape două palme deasupra orizonului, în partea dreaptă, un obiect spațial se îndrepta în grabă spre Pământ.

Iar Marian s-a trezit deodată în camera noastră, din casa de la vale, în patul de lângă geam, cu un alt radio lângă cap. S-a uitat curios la tavanul din scânduri gri și a numărat golurile făcute de nodurile care au căzut de-a lungul timpului. Apoi a privind icoana cea veche din colțul camerei și a rămas mirat să vadă că modelele făcute de bunici, atunci când au ridicat casa, liniile subțiri, trase cu var albastru peste șabloane, au rămas să împopoțoneze, într-o copie de artă rurală, pereții de lut. Leghicerul de pe peretele din stânga, de deasupra patului unde dormeam eu vara, era tot același din copilăria lui, numai că acum avea ciucurașii mâncați de molii. Marian a închis ochii și i-a redeschis. A strâns din ei și i-a redeschis largi, de parcă ar fi vrut să se convingă de adevăr, iar ochii nu ar fi fost ochi ci guri, care cer să fie hrănite. Dar camera nu a dispărut și nici lumina de septembrie care intra pe geamurile acoperite pe jumătate de hârtie albă. A sărit din pat așa cum era, în pijamalele cu nasturi largi și a deschis ușa camerei dinspre sală, iar acolo l-au întâmpinat două bătrâne care așteptau pe patul din paie, gătite cu haine frumoase și care s-au rușinat de muntele de bărbat,care a năvălit lângă ele, dar care au spus într-un glas Să trăiască conu’ mire!. Nu le recunoscuse chipurile, deși i se păreau familiare.

-Săru’mâna... le-a spus și a ieșit mai departe afară, pe prispă, unde soarele i-a făcut ochii să-l doară, Când a ridicat mâna să o pună pavăză, Marian l-a văzut pe tata, în costumul lui negru, cu cămașă și cravata albastră, pe care am purtat-o și eu în liceu, cum iese dinspre chilerul cu beciul, având o carafă de sticlă, plină cu vin, în mână.

-Hai mai Mariane, mai! Nici acum nu te-ai îmbrăcat! Acuș tre’ să plecăm la biserică, că ne așteaptă fata aia și tu tot în pijamale ești? l-a dojenit zâmbind Alecu.

-Dar mama unde-i? Ceilalți?

-Mai încolo...

În grădină se puseseră două rânduri de mese, cu bănci de lemn, de o parte și de alta a lor. Mesele erau acoperite cu hârtie albă și erau pline de farfurii albe cu dungi roșii, porțelan de la fabrica din Alba, de căni și pahare pătrate din sticlă. Marian ar fi vrut să-i spună ceva tatei despre feliile de pâine, scoase prea devreme pe masă, despre muștele care le-ar fi călcat, nesățioase, dar din vie a început să se audă muzica. Niciodată via din fața casei nu fusese atât de foltănoasă și de verde. Nu avusese niciodată șpalierii atât de drepți și sârmele atât de întinse, dar din ea se vedeau acum vreo trei capete de țigani, acoperite cu pălării din acelea vechi, care începuseră să bată la o tobă vechi o melodie care spunea că e sărbătoare.

În magazinul micuț de pompe funebre se simțea frigul. Vânzătoarea mi-a citit un pomelnic lung de lucruri pe care decedatul ar fi trebuit să le aibe la el, în momentul când aveam de gând să-l ridic de la morga spitalului, dar și-a dat seama pe la jumătatea listei că nu o ascultasem. Îmi pierdusem privirea și atenția pe cele două date trecute pe crucea fratelui meu, ironice în complementaritatea lor. Nouăsprezece ianuarie - nouăsprezece septembrie. Mi-a spus să nu îmi fac griji pentru că, prin magazinul lor, voi avea tot sprijinul necesar. Țin minte că m-a întrebat dacă fratele meu avea pregătite haine de înmormântare. I-am răspuns că era prea tânăr ca să ne gândim la asta. Vânzătoarea m-a asigurat mai departe că se va găsi ceva și pentru el. Cred că ar fi trebuit să refuz șapca pe care i-au pregătit-o, pentru că îl îmbătrânea.

La țară, tata l-a îmbrăcat pe Marian de față cu tinerii care îi veniseră la nunta. Nu le recunoștea chipurile, dar sigur erau de prin mahala, leaturi, veri sau fini de a șaptea spiță. L-au îmbrățișat cu toții și l-au sărutat pe obraji, ba chiar i-au pus și ceva bani în buzunarul de la costum. Deși unii păreau mai degrabă monede. Apoi, cu țiganii muzicanți după ei și cu alaiul de femei și tineri, Alecu și Marian s-au suit în căruța care aștepta la poartă, cu două iepe gri, au mai aruncat o gura de vin peste nisipul uliței și, în chiuituri, au pornit-o spre biserică.

Marți dimineața eram vreo patru sau cinci oameni, care așteptam la ușa morgii spitalului să ni se dea morții. Bătea un vânt rece și eram zgribuliți unul în celălalt aproape, când au ieșit cei doi asistenți, în combinezoane albe și ne-au spus:

-Nu mai durează mult. Vi-i imbrăcăm și vă strigăm să-i luați. Să fie mașinile pregătite! Au intrat pe urmă, ca doi astronauți în containerul din curte și au închis ușa după ei.

Tudum! Tudum! făceau morții dinauntru, ca niște pești congelați.

Apoi ușa se deschide și se strigă un nume

-Avasiloaie! la care se răspunde ca la catalog. Numai că acum elevul este prezentat la față într-un sunet scurt de fermoar tras în jos. Nu mai mult de 5 secunde. În dimineața întunecată, toți par bucuroși că se termină calvarul.

-Petrescu!

-Aici! spun tresărind.

-El e?

-El! rostesc cu părere de rău căci nu le-am spus să-i dea șapca jos. Dar un mort nu se poate duce cu capul gol la groapă. Apoi fratele meu se închide scurt la față și se sigilează. Urcăm repede în mașină și ne îndreptăm clandestin spre biserică. Preotul paroh nici nu știe că venim, dar mătușa noastră care are cheile în grijă, ne-a făcut un serviciu. Suntem puțini, unchi și veri și cineva împarte repede lumânările și colacul. Preoții, care s-au încumetat să vină, liturghisesc încet și dureros :

-Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Carele ai călcat moartea și pe diavol ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne odihnește sufletul adormitului robului tău, în loc luminat, în loc cu verdeață...

Lângă mine, un telefon e deschis în apel astfel încât Păuna și Doina, din carantina lor, să poată auzi slujba. Și eu plâng, încet, ochii mei refuzând să se mai oprească din fierbințeală.

La biserica din sat, Alecu îi dă lui Marian o lumânare aprinsă, din ceară curată și îl lasă să înainteze în nava răcoroasă. Argintul ferecăturilor răspunde cuminte lumânării și aduce în prim plan albastru iridiscent al safirelor bătute la încheieturile sfinților. Iar de pe masă, cele două coroane de aur, stropesc cu picături sângerii de rubine pereții.

-Dar mama? Doina? Unde sunt? întreabă Marian, încetișor, lumea din biserică.

-Mai încolo... îi răspunde vocea tatei, dintr-o bancă de lângă Scaunul Împărătesc.

Mireasă cu chipul ascuns e voluptuoasă și se ține înconjurată de nași, doi arhangheli coborâți special de pe naos. Dintre ușile altarului se aude un glas mare care zice:

-Dumnezeule cel sfânt, Care din țărână ai făcut pe om și din coasta lui ai făcut femeie...

În același timp lângă mine, la căpătâiul mesei, cu ceara picurată de Panahidă, celălalt preot, cel clandestin, citește despre o putere pe care Dumnezeu le-a dat-o apostolilor săi, pentru dezlegarea și iertarea păcatelor și cere și el, cu voce de taină de data asta, doar pentru 6 perechi de urechi, dezlegarea adormitului robului Său, de păcatul cel sufletesc și trupesc. O flacără pocnește.

Pe masa din sat, vinul e de un roșu purpuriu, greu, mătăsos și curge dulceag pe buzele și limbile celor care se încununează. Abia acum Marian vede obrajii albi ca zăpada a miresei sale și buzele cărnoase. Și după ce gustă amândoi de trei ori din cupa de argint de lângă Evanghelie, preotul le pune mâinile una peste cealaltă, împreunate. Mâna miresii e caldă și plină, promitânu-i lui Marian o certitudine. Din strană cântărețul cântă:

-Isaiie, dănțuiește; Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu, pe Emanuel, pe Dumnezeu și Omul. Iar alaiul, preot, mirii, nașii-arhangheli și tata, intră de braț, prin ușa din stânga a altarului, în eternitate.

La cimitir, eu stau pe marginea gropii și aștept groparii să-și termine treaba.

Au cei de la Arcade Fire un cântec care spune cam așa:

My body is a cage

That keeps me from dancing with the one I love

But my mind holds the key

Versiunea lor originală, din 2007 (au și trecut 20 de ani de atunci?) îmbină efectul tunător al unei orgi de catedrală, potrivită cu nota de final a albumului Neon Bible, pe când cea a lui Peter Gabriel, din 2010, e un crescendo de la șoaptă la strigăt. Amândouă sunt rugăciuni, dar una e teatrală, de final de liturghie, pe când cealaltă e intimă.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc astăzi ci despre un opus al limitelor, despre evadări. Gândește-te la lanțurile plictisitoare ale realității, care te-au legat pe tine, Prometeu (preferi Orfeu?) sau urmaș al acestuia, de scaune și de birouri. Scutură-te până când nu e prea târziu de grijile care se sudează, zală după zală, în șiroaie fierbinți, din dosare, sau din ecrane de telefon și care te împiedică astfel să îți îndeplinești pasiunile. Dincolo de închisoarea banalului, în care trupul îți este prins în ședințe cotidiene, în videoconferințe sau în monotonice ansambluri mecanice, mintea a rămas singura ta cheie a libertății. Nu o acoperi cu scroll.

Săptămâna trecută am revizitat Slaughterhouse-Five (1972) și l-am văzut în oglindă pe Billy Pilgrim și m-am recunoscut. Recunosc, până acum nu am reușit să citesc mai nimic din cărțile lui Vonnegut, deși cred că mi-ar fi făcut zilele de liceu mai plăcute. Totuși, ghidat de faptul că autorul Abatorului a fost și consultant al filmului, sper să fiu iertat. Astăzi voi judeca un personaj “îmbrăcat” de un actor și nu de ochiul minții de cititor.

Billy Pilgrim este un bărbat care descoperă că poate călători prin timp și spațiu. Anunță acest lucru într-o scrisoare adresată marilor foruri științifice, în fața cărora spune că reprezintă creaturile de pe planeta Tralfamadore. Dar asupra puterii sale de teleportare nu pare să aibe control, așa că de-a lungul filmului Billy e, când un puști înghețat pe frontul european al celui de-al Doilea Război Mondial, când un optometrist bogat și de succes, familist binecuvântat de capitalismul american. Surprinzător, dintre toate locațiile în care pare să trăiască, Billy este cel mai mulțumit de planeta Tralfamadore acolo unde, ca experiment principal al creaturilor energetice care o stăpânesc, bărbatul pare să fie mai degrabă un exemplar curios de animal la zoo, a cărui singură grija este de a se înmulți. Și cu cine, o vedetă de cinema, bombă sexy și dezinvoltă.

Probabil cel mai puternic mesaj atât al filmului, cât și al cărții, este oroarea războiului, din ochii combatanților simpli, indiferent de tabăra în care se află.

Billy este, ca și mine, un inadaptat la realitate, iar teleportările sale nu sunt altceva, din perspectiva mea decât mecanisme de supraviețuire. Se pierde în versiuni idealizate, simple, ușoare, ale lumii care îl înconjoară, exact atunci când se simte împresurat de ea. Trauma îi blochează mintea și îl transportă la un nivel de siguranță, unde nu mai simte frigul, foamea, moartea. Nu mai miroase fumul de la coșul lagărului de prizonieri ci mirosul de bumbac curat al patului de spital american.

Billy are ceva din nevinovăția unui copil și pe tot parcursul filmului vedem cum el nu mai crește, rămânând la același statut. Nu devine Will, sau William, nici chiar la bătrânețe. Și legat de nevinovăția sa ca de copil, am înțeles abia acum de ce titlul întreg al romanului lui Vonnegut este Slaughterhouse-Five or the Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death. Cruciada copiilor, pentru că Billy este un copil care nu mai crește, pentru că soldații sunt și ei copii cuiva, pentru că Germania nazistă a folosit copii pe post de soldați, în ultimele sale încercări disperate de a se salva. Pentru că, ce fel ar arăta lumea dacă am fi cu toții nevinovați ca niște mielușei?

Billy folosește imaginația ca să scape de un tată cât un munte și de o mamă zdrobitoare. Folosește imaginația ca să scape de lagăr și ca să scape de o soție banală, plictisitoare, ale cărei singure trăsături sunt clătitele bune. În lumea imaginată, Billy e fericit. Are un prieten necuvântator loial, un câine pe care îl învață trucuri de circ. Billy e curajos și irezistibil, atunci când le ordonă tralfamadorienilor să o respecte pe Montana, vedeta de cinema adusă aproape goală, ca să-i satisfacă nevoile. Cu câtă siguranță le ordonă Billy să stingă lumina în univers! Unde a mai simțit el atâta putere? Acasă? În niciun fel! Nici măcar în afacerea sa, pe care oricum nu pare să o fi ales, fiind mai degrabă condus de un socru rotofei.

Și totuși unde e Billy cel adevărat? Care e realitatea temporală din care toate celelalte versiuni ale sale se ramifică? Cred că tânărul ajutor de capelan înghețat pe câmpurile Europei de vest e cel adevărat. Întâlnirea cu Paul Lazzaro și Edgar Derby e reală. Iar în aceștia vedem de asemenea două personaje care funcționează după alte reguli decât cele ale realității.

Paul Lazzaro funcționează după niște legi care implică ura și răzbunarea. Orice acțiune care îi aduce o oarecare lezare, Lazzaro (ce joc de cuvinte!) o ia drept motiv pentru a se răzbuna, a schilodi, a ucide. E un om care a fost atât de traumatizat încât nu mai vede bunătatea sau frumosul. Vede cu ochelari de cal, doar inamiciția, căreia el îi răspunde ca un cactus, ca o grămadă de sârmă ghimpată. Cu durere.

Edgar Derby e opusul lui Lazzaro și e, probabil, singura figură paternă de care Billy beneficiază. Îl ia sub aripa sa pe tânăr și îi poartă de grijă. Și totuși experiența, vârsta, nu se sincronizează cu capacitatea de a fi un lider bun, atunci când este numit ca reprezentant al prizonierilor americani în Dresda. Iar bunătatea sa îi aduce drept răsplată o moarte stupidă, fiind împușcat ca și un hoț comun, doar pentru că luase în buzunarul de la haină o statuetă de porțelan, ca cea pe care o avusese acasă. Moartea lui Derby, brutală, dureroasă pentru Billy, îl aruncă înapoi în spațiul său de siguranță, din Tralfamadore.

Înainte să vorbesc despre mesajul antirăzboi, sunt câteva ironii ale sorții pe care trebuie să le reamintesc.

Prima, cea a soției lui Billy, Valencia. O femeie cu un nume atât de faimos, ar fi trebuit să fie la înălțimea așteptărilor, însă ea nu pare să rămână în mintea lui Pilgrim decât ca bucătăreasă iscusită. Iar episodul morții ei e absurd, pur și simplu absurd! Cuprinsă de panică, la auzul veștii că avionului soțului ei s-a prăbușit în drum spre o convenție a optometriștilor din Canada, Valencia gonește isterică cu mașina, spre spital. Pe drum, intră într-o coliziune și își distruge toba de eșapament, iar gazele motorului o axfisiază încet dar sigur, ajungând să moară, în același spital în care soțul ei era readus la viață.

Poate fi moartea ei vina lui Billy? Dintr-o viață petrecută împreună să fie doar aceste două momente definitorii pentru ea? Până la urmă Valencia l-a iubit pe Billy cu ardoare. Deși părea uneori același tip de ardoare și înfocare cu care iubea gastronomia.

Al doilea moment ironic, cel al revistei erotice, care transmite și declanșează fantezia actriței răpite.

Imaginea lagărului din Dresda, ca și a orașului este construită metodic. Având pe fundal o partitură de Bach, privitorul e purtat pe străzile orașului de un comandant prea bătrân pentru acest război, dar care simte să își facă datoria, simte obșigația nobilității sale nespuse, având ca ajutoare niște adolescenți. Și printre statui medievale de sfinți, printre capete blonde de copii, printre orășeni care își văd liniștiți de viețile lor de zi cu zi, un grup de prizonieri aduce cu el o amenințare latentă. Era Dresda nevinovată? A fost o acțiune justificată a comandamentului american de a bombarda o bijuterie arhitecturală? Erau cetățenii orașului nevinovați față de ce se întâmpla dincolo de el?

Aceste întrebări sunt ale privitorului și doar el le poate judeca răspunsul.

Tot ce ni se mai arată, de data aceasta neîntrerupt de un salt imaginativ, e rezultatul bombardamentului. Un soldat copil care fuge pe străzile pline de ruine și care sare în foc, după mama sa. Plânsul visceral, natural al unui copil după mama sa. Indiferent de tabără.

Am spus că m-am regăsit în Billy. Și eu visez și mă transport, dintre teancurile de dosare de pe biroul meu, pe care scrie “De-Luni-Până-Vineri”, în lumi imaginare, unde sunt mai curajos, unde sunt mai bun. Unde scriu mai bine, unde dau interviuri și zâmbesc frumos, capabil fiind să scot pe gură vorbe de miere și să vrăjesc. Și atunci când, acasă, pe canapea, nu îmi găsesc locul de prea multe jucării, visez și eu la o plajă singuratică, unde să pot dormi la umbră. Visez la cărți și la povești de filme. Și de ce nu, visez uneori și la iubire.

Corpul meu e prins aici, într-o normalitate care nu de puține ori mă zdrobește, cu șuruburi la rotule. Și dincolo de mine e un copil, al meu, care râde toată ziua și pare să nu aibă griji.

Să fiu precum el. Și să evadez.

Am început să scriu la “În numele fiului”, într-un moment în care îmi pierdusem locul în propria mea casă. Primele două capitole, pe care le regăsești aici

și aici

au fost scrise acum mai bine de 15 ani, într-o perioadă în care rolul meu s-a schimbat, brusc. Din mezin în stâlp al familiei. Iar căciula tatei, de care am mai povestit, îmi era prea mare. Titlul acelor ciorne vorbea despre copaci - dendros.

Am reluat povestea lor, abia acum, cu simțul datoriei, pentru că memoria este înșelătoare. Am scris între timp aproape 30 de pagini de text, într-o formă ce amintește de scufundarea unui căutător de perle. Sunt cumva prea arogant, că spun asta?

Pentru că povestea lui Alecu și a Păunei a evoluat de la acele primele pagini, titlul curent - “În numele fiului”- pare să-i rămână prea mic și să nu cuprindă tot ce vreau să le spun. Cred că e potrivit, în acest stadiu al textului, ca el să fie rebotezat. Așa că, vei observa în următoarele zile cum “În numele fiului” va fi înlocuit de “Masa”, pentru că acum, am realizat, povestea are o ancoră reală.

Masa de salcâm a bunicului Vasile, care are rădăcini până în străfundurile pământului crescute. Masa de sărbătoare, de la sfârșitul lumii, de pe buza găurii negre, care ne va devora pe toți. Unde ne vom întâlni pentru a ne îmbrățișa și a ciocni un pahar de vin. Masa din altar, a stâlpnicului meu. Masa plină de icoane a mamei mele. Iar în capitolele următoare vor mai apărea și altele, pe care le-am regăsit așteptând cuminți, în subconștientul meu.

“Masa” a devenit cel mai important proiect al meu. E locul unde te cunoști cu prietenii tăi.

Și pe tine te consider prietenul meu. Ai și tu locul tău la ea.

Aseara am visat un puiac de câine. Era negru.

Se făcea că sunt din nou acasă. Acasă, pentru mine, în vis, e mereu apartamentul copilăriei mele, cele 4 camere, mici acum, dar uriașe atunci, pe care le primisem la schimb, din partea nașilor mei de botez, Constantina și Marin, care stăteau pe același palier cu noi și care își făcuseră milă de părinții mei.

În vis eram cu Marian și Doina, pe undeva pe lângă mine, iar tata era într-o cameră alăturată. Apartamentul era familiar, dar așezarea sa era oarecum amestecată, parțial casa noastră, din Microraionul 40, parțial cea a nașei Constantina. Și de pe undeva de pe sub masă, ba a noastră, ba a ei, a apărut un cățelandru negru. O corcitură, cu bot umed și ochi adânci, care s-a apropiat de mine jucăuș, căutând să mă amușine. Iar eu mă întrebam când ne-am făcut curaj, să ne călcăm pe inimă și să ne luăm de crescut un câine. M-am trezit îngrijorat, deși nu sunt superstițios. Poate din cauza întunecimii lui, sau poate din cauză că, îngăimându-mă să adorm la loc, mi-a răsunat în cap, într-una, vocea mamei:

- Asta-i semn rău, ducă-se cu noaptea!

Așa o fi! Așa o fi?

Mama crede în vise. Și nu prea.

De la ea am căpătat sensibilitatea asta, la ce mi se arată noaptea. De la ea am auzit, cum a reușit mereu să vorbească cu morții din vis, să îi asculte când îi cer de pomană. Mi s-a întâmplat și mie să visez, chiar pe tata, într-o noapte, cerându-mi atât de real, floricele de porumb. I se făcuse poftă de ele. Tot mama a reușit să deslușească în strugurii din vis, care i s-au arătat, din când în când, sau în niște sacii plini, semne că urmează să se întâmple ceva rău. Și nu de puține ori o auzeam la telefon, a doua sau a treia zi, povestindu-mi cum că puii cuiva de la țară au murit fulgerător, sau că peretele de la chilerul din spate a fugit cu totul, lăsând-o cu grija reparațiilor.

Legătura aceasta a ei cu noaptea, pe care și ea cred că a moștenit-o de la solomonară, e cumva opusă celeilalte părți a ei, jumătății pe care a primit-o din bunicul Vasile, supraviețuitorul iernilor siberiene, cu o carte de rugăciuni, strânsă în suman. Jumătătate pe care a găsit-o, într-o seară de iarnă, pe un câmp mocirlos dintr-un București pe jumătate dărâmat, într-o biserică uitată de buldozer. Tot atunci, mama a cunoscut-o pe madamme Boșneagă.

Deși venea la București o dată la două săptămâni, cu mâncare la pachet, pentru fratele meu aflat la școala profesională din Vatra Luminoasă, în această iarnă particulară de la mijlocul anilor ‘80, mama s-a abătut de la drumul ei normal și a mers mai mult înspre centru. Că o fi ieșit mai târziu prin ușile Gării de Nord astfel încât a pierdut autobuzul sau troleibuzul, care ar fi dus-o până la Universitate, s-o fi speriat că dacă mai stă mult în stație, o prinde noaptea în orașul rece, cert e că nu a avut încredere în taximetriști, chit că erau puțini, așa că ea, femeie singură, și-a strâns mai bine cojocul ei lung din piele întoarsă de oaie, și a hotrât să meargă pe jos, cam pe unde îi se păreau ei drumurile cunoscute. Printre câteva Dacii și multe camioane murdare, orașul amețise și tușea a bătrânețe.

Februarie era proaspăt, ninsese cu vreo trei sau patru zile înainte, dar de atunci vremea nu mai fusese extraordinar de rece, așa că zăpada începuse să se topească binișor, lăsând în urmă apă multă și zloată. La început, torțile genții nu îi rodeau degetele, dar după câteva străzi a început să le simtă mușcătura, iar suflul ei începuse să se piardă, să fie pe un alt ritm decât cel de la început. Trăgea din ce în ce mai mult aer în piept, iar căciula, o imitație de blană, aducând mai degrabă a pluș maro, cu o dungă albă și un clopot bordurat, începea să îi alunece pe frunte. A mai înaintat puțin, iar la un moment dat, cam pe când credea că se apropie de prima parte a drumului ei, a îndrăznit să întrebe un bărbat sloios, cu o pufoaică peticită, dacă mai are mult până la stație. Dar acesta a râs și a scos un damf pe gură, de tutun stricat și infecție dentară. A privit-o cu ochi sticloși și i-a arătat, cu mâna, unde o doare de ea. Mama s-a zgribulit și a mers mai departe. Din vitrinele de pe margine o priveau două manechine de la Casa de Mode. Stăteau și tremurau și ele, cu degetele de plastic ciupite, în căzături, cu vopseaua pierdută din sprincene și vorbeau, așa cum fac manechinele de plastic, în cuvinte din compuși polimerici. De undeva de pe rama geamului vitrinei, spre ele, curgea mucegaiul.

Când mama a simțit mirosul de tabac în urma ei, la câțiva pași distanță, inima i-a stat o bătaie. La început se tot rugase de tata, de Alecu, să vină și el cu ea la București, dar tata găsise motive să tacă, să lase privirea în jos și să plece mai departe la muncă. Măcar acasă avusese cu cine să o lase pe Doinița. Dar acum? Dacă Alecu ar fi fost cu ea, ar fi știut mai bine drumul, ar fi ajutat-o cu gheața și ar fi fost bine. La primul magazin care avea să i se arate în cale, cu lumini aprinse, avea de gând să intre! Și asta a făcut, pentru o clipă simțind-se mai încălzită de privirea vânzătoarei de la Vinalcool. De la geamul magazinului, printre sticlele gemene de Fetească, mama nu a mai văzut nicio pufoaică peticită care să-i țină calea.

A ieșit înapoi în stradă, ușurată și nu prea, căci acum se făcuse aproape 6 și se înnopta. Cine să aprindă stâlpii? Cine să mai recunoască semnele? A luat-o înainte, apoi la dreapta printr-un pasaj, dar nu a mai ținut cont de clădiri și de blocurile înalte. Cu geanta cu borcane trăgând-o din ce în ce mai tare spre centrul pământului, umerii începuseră să se retragă și ei, iar spatele să înjunghie. A ieșit la un moment dat pe o alee îngustă și au început s-o latre doi - trei câini vagabonzi. Și dintr-un lătrat al unuia mai lățos, mama a văzut cum se cască o pală de vânt rece și tăios, care i-a zgâriat obrajii și i-a închis ochii, țipându-i în ureche Fugi! C-aicea eu domnesc!

Pe gheață a alunecat, trăgând piciorul drept, rău de tot, spre cel stâng. A căzut în zăpada murdară, cu borcanele zguduindu-se și când s-a ridicat, și-a văzut cojocul ud fleașcă și fusta de lână înmocirlată, mirosind a canal. A apucat-o plânsul. Un plâns de femeie lăsată cu toate greutățile pe cap, cu spatele îndoit de durerea ei și a bărbatului ei, dar mai presus de toate, de durerea copilului, pe care l-a lăsat printre străini și care, noapte de noapte adoarme în întuneric și visează în întuneric, iar ochii lui nu se mai deschid. A început să plângă și lacrimile înghețau repede pe obrajii ei, iar drumul nu se mai vedea de acum. Strada fusese știrbită de un dentist, iar acum, după garduri, ajunsese să calce în șanțuri adânci lăsate de tractoare și de șenile de excavator.

Când a căzut a doua oară, călcând greșit, tot cu piciorul drept, a simțit că nu mai poate. Și ce făcuse ea, în cei puțin peste 35 de ani, să merite asta?

-N-ai făcut nimic fata mamii! Hai sus! Sus! că ne apucă noaptea și-i frig!

Lângă Păuna, răsărită din noapte, i-a apărut o bătrână, cu paltonaș subțire de lână, negru, cu ghete deasupa gleznei și cu o bască, fără de care nu mai aveam să o vedem niciodată. Îi zâmbea calm, cu o voce caldă și cu niște ochi de un albastru gri, cum numai în fotografiile acelea făcute la studioul din Centru, după nuntă, mai puteai întâlni. A ridicat-o pe mama de jos, a apucat și ea de geanta cea grea și împreună, au trecut prin șantier.

Mama și madamme Boșneagă s-au împrietenit de atunci, deși cred mai degrabă au fost ca un surogat. Una pentru alta. Ca un făcut, bătrâna mai locuia și la câteva străzi distanță de noi. De câte ori nu ne-a vizitat, sâmbăta și ne-a stat tăcută, ca un bibelou, în bucătărie, așteptând ca Păuna să-i umple sticlele cu borș de putină. Ultima dată când a venit la ușa noastră a părut atât de tristă că nu a mai găsit-o pe mama, care plecase la țară peste vară.

În fundul curții unei case fără ferestre le-a răsărit în cale o biserică, îngropată de macarale și de cabinele înalte a basculantelor. Cele două femei au intrat, mai întâi cea bătrână, iar apoi cea tânără. Au închis ușa în urma lor și în întunericul luminat doar de candelele de la icoanele mari, împărătești, au ascultat preotul cum citește Acatistul Mântuitorului. Și mama a plâns din nou, și de data asta, tot a neputință.

La icosul al 4-lea, preotul din fața altarului a început să rostească Auzit-a orbul, Doamne, că Tu treci pe cale și a strigat: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă; și chemându-l i-ai deschis ochii, și aici cred că mama mea a regăsit în ea forța care a făcut-o să meargă mai departe. De atunci, din acel ceas de seară bucureștean, din întunericul și murdăria șantierelor, din disperarea și mai apoi curajul finit, uman, mama a înțeles să se abandoneze întru totul Cuiva infinit, capabil să mute munții și să facă florile câmpului să înflorească. De atunci, de la întuneric, mama și-a îmbrăcat, cumva, ochii cu lumină, prin peretele ei de icoane și Ceaslovul albastru, prin Psaltirea neagră și prin metanii nenumărate. Pentru Marian și pentru Doina! Și a trăit cuvintele Evangheliei după Marcu, sau a încercat măcar

- Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat.

Iar eu? Aici e întrebarea care mă doare, dar pe care trebuie să mi-o pun. Văzând cât de mult s-a sacrificat mama pentru sănătatea copiilor ei, posturi și rugăciuni, biserici și mănăstiri, pot spune sincer că îl refuz pe Dumnezeu, pentru că nu a ascultat-o? Sau o fac doar din rebeliune, ca un copil încăpățânat ce sunt? Încă nu știu ce să răspund, sau nu vreau. Simt partea din dreapta a corpului meu cum se zbate, iar cea din stânga, cum se rușinează.

Citisem pe undeva că, la Judecata de Apoi, sufletele celor chemați vor fi îmbrăcate în haine noi. Ei bine, cred că haina mamei mele va fi cojocul acela de piele întoarsă de oaie, cu petele de mocirlă, dar care nu îl vor strica, ci din contra, îl vor face mai frumos. Și acolo, stând lângă ea, va fi și madamme Boșneagă, care va depune mărturie pentru mama mea, șoptindu-i lui Dumnezeu Iart-o, Doamne, că-i ajunge!

În verile secetoase ale adolescenței mele, despre care am mai vorbit și altă dată, dintre paginile lucioase ale unui catalog Reader’s Digest, din acela de tipul 1001 dintre cele mai bune romane de citit în viață, m-a mușcat de deget și astfel m-a otrăvit Salman Rushdie cu ale sale Versete Satanice. Titlul romanului mi s-a părut seducător de periculos. Știam că nu aveam cum să-l găsesc prin biblioteca comunală, iar acasă, la oraș, dacă l-aș fi adus să-l citesc, sigur nu ar fi fost înțeles și de ai mei. Așa că pentru mult timp, cel puțin, până prin ultimul an de liceu, am rămas viciat de o promisiune interzisă.

Între timp l-am descoprit pe Rushdie prin Furie, apoi prin doctorul Aziz din Copiii de la miezul nopții și în cele din urmă, prin Orfeul său - Ormus Cama, cel care mi-a marcat atât de mult prima iubire neîmpărtășită. A venit și rândul Versetelor, iar pentru asta ar trebui probabil să le mulțumesc profesorilor care nu au controlat niciodată ultima bancă din clasă.

Dar astăzi vreau să vorbesc despre altă carte a lui Salman Rushdie, despre Victory City - Orașul victoriei, pe care am avut norocul să o regăsesc în ediția engleză, din 2023, a celor de la Random House. Un chilipir de anticariat, dar care atârnă atât de baroc, pe raftul bibliotecii mele micuțe.

Victory City este o carte muzicală, pentru că de la momentul în care îi deschizi paginile și o lași pe Pampa Kampana să îți spună povestea orașului Bisnaga, ești prins într-o simfonie. Pentru că poemele medievale erau însoțite de muzică, naratorul lui Rushdie a păstrat această infuzie sonoră și în dialogul și descrierile poveștii. Auzi meșteșugarii care ridică temple, auzi soldații femei cum își lustruiesc armele și printre ei, elefanții. Ca o paranteză proprie, îmi e teamă să citesc romanul tradus în limba română, nu pentru că nu am încredere în capacitățile traducătorilor ci, pentru că simt că ceva din lirismul limbajului Pampei se va pierde. Se va artificializa.

Salman Rushdie e un artizan seducător, care îți pune în față o bijuterie multistratificată. La suprafață vezi învelișul aurit al poveștii întemeierii unui imperiu de Ev Mediu indian, imperiul Vijayanagara, dar sub el, ai epopeea unei femei-Homer, în același timp vrăjitoare, profetă și regină - Pampa Kampana, vehicul uman al voinței divine. Si sub cele două straturi, cel ancorat în istoria milenară a subcontinentului indian, apoi sub cel fantastic, Rushdie vorbește despre procesul creației. Despre creatori și despre puterea cuvintelor lor.

Pampa Kampana este o fetiță indiană, aleasă de zeița cu același nume, ca să creeze un imperiu al egalității între femei și bărbați. Așa că se folosește de frații Hukka și Bukka, doi soldați, foști crescători de vaci, să împrăștie semințe vrăjite pe un câmp, din care, peste noapte, ia formă orașul Bisnaga și oamenii care îl populează. Iar pe cei doi frați îi încoronează regi peste un tărâm al iubirii și egalității.

Pampa se folosește de șoapte și cuvinte, care curg efectiv pe pielea bărbiei și a brațelor sale și care se încolăcesc și intră în urechile și inimile noilor cetățeni, ca să le creeze amintiri și povești în care să creadă. Pentru că ce e realitatea fără povești? Ce e prezentul și viitorul, fără un trecut? Și atunci când noul sălaș al zeiței este gata, Pampa se încoronează regină alături de ambii frați.

Dincolo de istoria unuia dintre cele mai vaste regate medievale indiene, Rushide vorbește în substrat despre puterea cuvintelor și despre pericolele pe care un creator le întâlnește atunci când creația îi scapă de sub control.

Rushdie, prin Pampa, spune că odată ce creației i-a fost dată viață, aceasta nu-i mai aparține creatorului. Ea își va produce drumul ei, dincolo de limitele impuse și chiar se va răzvrăti, devenind capabilă chiar sa-l rănească. Și prin Victory City nu pot să nu observ paralela cu viața autorului.

Versetele satanice sunt probabil cea mai cunoscută opera a lui Salman Rushdie. În momentul în care cuvintele acelei poveștii au prins formă pe hârtia virgină, ea, povestea i-a scăpat de sub control. S-a născut în forma potrivită, i-a adus satisfacția de a o vedea apreciată, dar în același timp l-a adus în vizorul fundamentaliștilor islamici care i-au amenințat viața încă de la apariția cărții, în 1988. Și, ca un capriciu al destinului, au reușit să-și ducă la îndeplinire amenințările la scurt timp după apariția Orașului Victoriei, Rushdie pierzându-și într-un atac cu un cuțit, ochiul drept, într-un mod similar cu orbirea Pampei Kampana.

Aceasta este o carte despre puterea cuvintelor. O credință care se tot regăsește în miturile și poveștile oamenilor, de la Șeherezada încoace. Djinii nu au nume, iar alchimiștii care cunoșteau totuși numele unui înger sau al unui demon, erau capabili de controlul lui.

Aceasta este o carte avertisement pentru creatori. Pentru mine și pentru alții ca mine, care ne jucăm, seara sau dimineața devreme, umplând monitorul sau hârtia, de cuvinte, prin care descriem oameni drepți sau strâmbi, îngeri sau monahi, tați sau amante. E o avertizare să nu le irosim suflul.

Deasupra orașului pus la iernat, o rugăciune plouă în averse. Pentru părinți, pentru copii, pentru tine, pentru mine. Dar mie mi-e frică să deschid geamul ca să o ascult. Mi-e teamă să mai privesc către macaraua de dincolo de acoperiș. Mă duc mai bine să mă închid în baie, să fug de sunetul picăturilor de milă. Și dau drumul la apa caldă, să se adune în chiuvetă, căci poate așa, se mai îneacă strângerea de inimă. Știai că până și inima are o boabă de rugăciune?

Am adus scaunul de lemn, din bucătărie, cel pe care strângem picăturile de vopsea, în fiecare primăvară. Am cotrobăit mai apoi prin lada de plastic, plină cu detergenți și soluții chimice de curățat și am scos de acolo trusa veche de bărbierit. Mi se pare potrivită acum, dorința mea. La ușa băii am chiar și un client, fantoma îmbătrânită a lui Hackman, cu care nu mai încetez de vorbit. Dacă tot nu am apucat să le ofer un ultim bărbierit tatălui și fratelui meu, măcar lui să-i fac acest serviciu. Și oricum, bătrânul Gene pare astăzi obosit și firav, semitransparent și rătăcit. Îi va prinde bine.

Ne va prinde bine.

Pămătuful cu păr aspru se înmoaie bine de tot în apa călduța. Apoi se folosește pe obrajii țepoși, în mișcări circulare, atente, cât să nu stropească de tot oglinda. Se înmoaie bine de tot, mai întâi obrazul drept, apoi gâtul, bărbia și mustața, iar în cele din urma obrazul stâng. Apoi, cu apa care curge încetișor pe piept, pămătuful se trece prin săpunul de ras, la fel, în mișcări circulare, de cinci ori, de zece ori, până se ia un bănuț de săpun pe vârful lui ca de bidinea. Și instrumentul de pictură văruiește, în aceleași mișcări de derviș, mai întâi obrazul stâng, apoi bărbia și gâtul, apoi obrazul drept, până la perciuni, ca la final, când deja bănuțul de săpun e o pastă groasă, să trecem peste mustață, suficient încât să blocăm nările nasului care ne stă în cale și să stârnim un pufăit. Cât spuma se așează pe barbă, luăm una din lamele noi, japoneze și le încărcăm între cei doi dinți de metal ai aparatului de ras. Apoi așezăm garda. Sunteți gata pentru prima tragere?

În camera din casa de la deal a părinților mei, acolo unde ne petreceam verile, pe tocul lat al ușii dinspre chilerul rece, bunicul meu și mai apoi tata, își țineau o cutie de lemn, pătrată, cam de mărimea unei pâini de un kilogram, stropită, ani la rândul, cu resturi de spumă de bărbierit. În ea se găseau un castronaș de plastic, rozaliu, zgâriat de clătirea lamei de ras, o oglindă veche, dreptunghiulară, cu un picior de alamă, un brici vechi, un aparat Gillette și un tub argintiu de D’Amaris. Trusa de lemn, briciul și oglinda, veniseră toate, cu bunicul, din război. Tata adăugase colecției elementele moderne.

Țin minte că bunicul Moise, tatăl tatălui meu, cu ochi gri și părul gri, se pregătea de întreaga operațiune a rasului, cu lentoare și metodică. Punea apa caldă cu un ibric albastru și respira greu și tare, pe gură, cu fiecare rotocoală a pămătufului pe pielea sa. Apoi tragea briciul de câteva ori peste o curea de piele, ca să-l mențină ascuțit. Chiar și în vârsta sa patriarhală, degetele sale știau să nu se rătăcească printre cutele pielii.

Și mai țin minte o sâmbătă ploioasă de toamna, să tot fi avut patru sau cinci ani, știrb și cu un început de pelticism, când m-am trezit în poarta cea mare, roșie, stând de vorbă cu învățătorul pensionar al satului, domnul Suvejanu, care m-a întrebat ce face tata iar eu i-am răspuns “ se bărrrrrrgherește!”.

De atunci Rică știe acum să zică... râu... rățâușcă...bărbierit.

În fiecare vară, de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta, bunicul, apoi tata, aduceau trusa de lemn de la locul ei și o așezau afara, sub terasa de viță de vie. Luau apa de pe soba de afară și, la bustul gol, se bărbiereau în acest ritual descris mai sus, parfumat, masculin și tăcut. Mai târziu, după moartea lui Moise, când briciul lui a fost pus deoparte, ritualul l-a prins și pe fratele meu. Deși pentru un orb, să te bărbierești singur e destul de dificil. Dar tata, tăcut, îl înspuma cu aceleași mișcări pe care și eu le-am învățat.

La momentul acestei amintiri, frate meu avea vârsta mea de acum, iar inima tatălui meu devenise incapabilă să mai arate dragostea de care era în stare. Dar asta e din cauza rănii pe care o căpătase și care îi provocase, zi după zi, an după an, coji groase de cheratină. Ce surpriză trebuie să fi avut chirurgii de la Fundeni, atunci când l-au deschis!

Cred că acum, când se bărbiereau, Alecu și Marian vorbeau pentru prima dată normal, deși nu mișcau din buze. Atunci când tata răstea scurt “Ține obrazul umflat!”, de fapt îi spunea cât de dor îi era de copilul lui și cât de rău îi părea că nu l-a vizitat niciodată la școala de orbi. Iar fratele meu îi accepta scuzele și îi povestea că l-a visat din nou, cu o seară înainte. Atunci când tata îi cerea “Ține gâtul întins și nu te mai duce în spate!”, de fapt îi spunea că i-a fost teamă încă din prima zi de boală. Pentru că nu reușise să-l apere de necunoscut. Pentru că fusese incapabil să îl învețe să fie independent, într-o lume care nu știa ce să facă cu cei diferiți. Iar fratele meu i-ar fi spus că îl înțelege și că nu îi poartă ranchiună. Iar aproape de final, când Alecu i-ar fi cerut “Trage buza aia de sus, mai jos, să te pot curăța!”, i-ar fi spus că, de fapt, nu și-a dorit niciodată să ajungă așa și că se simte pustiu de singur. Iar fratele meu i-ar fi spus că destinul e crud și imprevizibil.

Lama de ras curgea metalic între conversațiile lor telepatice. Într-adevăr, uneori ea se mai poticnea, ciupea sau tăia pielea obrazului, iar cel supus bărbieritului, gemea de usturime.

- Pân’ te-nsori îți trece!

Cu fiecare cărare a briciului peste obrazul înspumat, iar mai apoi, a lamei aparatului Gillette, bărbații din familia mea se curățau, strat după strat, de oboseală, de bătrânețe și de frici. Acum, cutia de lemn de la țară nu mai e deschisă de nimeni. Eu folosesc, ca să mă bărbieresc, un aparat din acela electric, cu capete rotative, impersonal, care nu mai are nevoie de niciun ritual. Îl așez pur și simplu pe fața mea și îl las să bâzîie. Nici măcar nu reușesc să termin tot de prima dată.

În caravanserai, focul pocnește portocaliu iar asasinul soarbe o gură de apă călduța, în care o felie de curmală plutește. Bărbatul din fața sa, cu turban desfăcut și mâini uscate, tremură și citește în jar cuvintele grele ale sentinței. Până la fajr - chemarea de noapte, mai sunt câteva ceasuri, dar cine știe cine le va mai prinde. Afara umbla doar djinii.

Condamnatul își șterge obrajii și șoptește:

- Te rog, nu-mi lua lumina ochilor sayeed! Ai milă de un biet neputincios și nu îmi răpi frumusețea dimineților! Îți voi da calul meu! Îți voi da haina mea cea scumpă și pungile mele cu arginți și mărfurile mele genoveze! Numai nu-mi lua lumina ochilor!

Dar noaptea nu răspunde, așa că bărbatul insistă.

-Voi pleca în pelerinaj la Mecca, primăvara următoare și mă voi ruga pentru sănătatea ta! Îți voi da inelele mele cu mărgăritare și pergamentele mele scumpe, din cufărul din colț, numai nu mă schilodi!

Dar întunericul se întărește mai bine, în jurul lamei, surd.

-Blestemată fie ziua în care am întâlnit alaiul lui Iusuf-bei și am îndrăznit sa îi laud soția frumoasă! Blestemată fie ziua în care am pășit în Cairo și blestemată fie ziua când am plecat din Bagdadul tatălui meu!

Asasinul încuviințează din cap.

-Blestemată să-ți fie mâna, să-ți putrezească! Iar câinii vagabonzi să se pișe pe ea, în vârful munților de gunoi!

Cuvinte ca acestea soldatul le mai auzise. Știa că nu se vor lega de el, căci sentința fusese dreaptă. Până la fajr mai erau câteva ceasuri, iar în ceașca lui nu mai rămăsese decât felia de curmala, goală.

Victima sa continuă:

-Sayeed, te rog, nu răpi lumina ochilor care au văzut Bagdadul înverzit, de parcă ar fi fost pusă o cupolă de smarald asupra lui. Și pe cele doua luni, apărute în timpul zilei pe cer. Și creaturi cu două capete plimbându-se, ziua în amiaza mare , pe străzile orașului, ieșind din ziduri, apărând în camerele fiicelor noastre, speriindu-ne soțiile și servitorii, cu râsetele lor ca de tunet. Oh, teribilă și înfricoșătoare zi!

Pumnalul se mută mai aproape, să asculte povestea.

-Cand eram fecior în casa tatălui meu și abia mă ridicam la genunchiul bătrânului, ca să mă apuc de poala hainelor lui și să trag de ele, ca să mă ridice în brațe, unul din sclavi a vrut să râdă de un biet copil neștiutor și mi-a dat să mănânc niște prăjituri cu niște semințe vrăjite de mac. Și am visat în ziua aia mult și bine, la umbra smochinilor din curte. Am visat fecioare, cu haine de diamant. Și profeți cu bărbii lungi și albe, din care curgea ninsoare, de acoperea muntii Atlas. Am visat și munții Indului, de care îmi povestea tatăl meu întors din negustorii. Numai ca eu eram mai inalt decat vârufurile lor si atingeam norii cu creștetul capului. Și am visat djini, sultani și tigri, dar nicidecum visele acela din copilărie nu au egalat ziua când Bagdadul a devenit verde. Așteaptă, așteaptă putin sayeed, și tine-ți mâna de la fapta mârșavă și ascultă-mă cât mănânci putină halva.

-Era a doua săptămână din întâia lună de primăvară. Bagdadul era liniștit, încă nu veniseră caravanele, așa că toate străzile era cuprinse de amorțeală. Orașul era bătrân și își arăta vârsta. Mă chinuiam să termin de scris o carte, cerută de unul din sufi orașului când, am văzut ziua transformându-se într-un apus verde, deși dimineața abia începuse. Crezusem că m-a lovit cine știe ce afecțiune, însă nu eram numai eu cel care se plângea de lumină. Ieșiți în strada cea mare erau toți cunoscuții mei și cu toții ne întrebam și ne minunam, cum de s-a întâmplat asta. Unul dintre nepoții mei ne-a arătat cele doua luni, ca doi bani mari, de un verde smarald, apărute pe cer, una de-a dreapta și cealaltă, de-a stânga soarelui. Căutand să îl înghită fiecare, ca mai apoi să se înghita una pe cealalta, de parca erau cuprinse de o foame lacomă.

O, și ce furtună teribilă s-a stârnit când cele două luni verzi au acoperit lumina noastră... De dincolo de zidurile orașului am putut auzi urletele vântului nebun, de parcă ar fi fost o armată de șacali, călărind o herghelie întreagă de coloane de nisip. Și fulgerele au început să brăzdeze cerul și în loc să inceapă să plouă, din cer au căzut fulgi grei de zăpadă, verzi, ca frunzele de varză, pe care bucătarii le rup, în bucătăriile lor. În mai puțin de două ceasuri, casele mai nefericite s-au surpat sub greutatea lor. Dar asta nu a fost tot! Am vazut păsari ciudate în înaltul cerului, păsări de metal, care zburau fără să dea din aripi, mai rapide decât orice armăsar am vazut noi. Am zărit elefanți de fier pe străzile noastre, masivi, care răscoleau și făceau pământul să tremure, atunci cand se mișcau pe lângă noi. Hohoteau de parcă ar fi avut un iad întreg în măruntaiele lor. Demoni.

Copiii noștri au plâns în ziua aceea. Și femeile noastre, chiar și noi căci credeam că a venit sfârșitul lumii. Focul era peste tot, verde. Și omul cu care te întâlneai pe stradă, tot verde era! Am văzut apoi turnuri de sticlă apărând și dispărând din fața noastră, râpe și hăuri căscându-se întunecate sub picioarele noastre flămânde. Am văzut casa mea despicată de la jumătate ca de o sabie, patul meu stând pe două picioare și frumosul meu oud cu gâtul de fildeș, tăiat pe jumătate, cu corzile încă întinse. În ziua aceea mulți bărbați au vazut grozăvii și mai mari. Și multora, părul li s-a făcut alb ca lâna mieilor.

Apoi am văzut oamenii. Mergeau liniștiți pe străzile noastre, ieșeau din pereții caselor noastre și din noi. Unii aveau 3 ochi, unii nu aveau deloc. Am văzut barbati cu două capete și unii fără niciunul. Din deșert au năvălit peste noi lupi în două picioare, care ne-au furat oile. Și ne-am rugat la tot ce știam, însa nimeni nu părea să ne asculte. Dintr-o dată, pe cat de brusc a inceput, calvarul s-a oprit, iar orașul revenise la culoarea sa. Pe când părăseam Bagdadul, mai sărac și mai infricoșat, am auzit că emirul poruncise ca alchimistul să fie îngropat de viu. Dar el nu era altceva decât un bătrân prost.

Acum că ai terminat și halvaua, trebuie că te grăbești să îi dai lui Iusuf-bei vești. În curând vei vrea să mergi și tu la rugăciune și mâinile vor trebui să-ți fie spălate. Nu am să mai trag de timp și nu am să te mai rog să-mi lași viața în pace, căci recunosc și eu, ce rost mai are? Îmi știu vina! Nu poți scăpa de destin și de dragoste. Atunci când am văzut orașul transformat în giuvaer și când lumea mea s-a transformat în nălucă, am cerut, cu blasfemie să pier. Să fiu înghițit de pământ, sau să fiu ridict în aer, de vreo pasăre rok și purtat de vânt. Am cerut să fiu trăznit sau înecat. Am cerut un djin sau un înger, dar ce să vezi, destinul de care nu poți scăpa avea simțul umorului. Ce am cerut eu și ce mi-a dat el? După atâta timp mi-a dat un oraș nou, cu o alee nouă, umbrită de finic. Și o pereche de ochi verzi, ascunși după un văl de mătase. Și buze care mi-au șoptit în inimă împăcarea cu mine și cu poftele mele. Chiar dacă nu am iubit-o pe soția lui Iusuf-bei decât pentru o clipă, ce am cerut atunci primesc acum. Să trecem la treabă deci! Tu nu iți faci decât munca de călău...

În caravanserai, focul nu mai pocnește. Se aud din grajd cămilele care s-au trezit și cum cer de mâncare. Asasinul pășește tăcut spre portic, trecând în teacă pumnalul de argint. Un smarald, cât un ochi de pisică scânteiază tăios.

-Blestemați să fie cei care fac din oameni călăi! spune noaptea transformată în dimineață.

Iar pentru ca o poveste să fie cu adevarat captivantă, ce iese din gura personajelor sale nu trebuie să se rezume doar la un schimb de replici, ci și la atmosfera creată în jurul comunicării mesajului, la micile detalii de așezare, culoare, lumină și mimică, de pe chipul de hârtie al celor care îl poartă.

Mi s-a părut cumva natural ca astăzi să scriu din nou despre filme, cu un mic contraexemplu la Nuremberg (2025) de săptămâna trecută. Tot istorie ficționalizată, tot despre ambiție și aroganță, Leul în Iarna (1968) e despre putere și familie, în loc de a vorbi despre putere și națiune. Deși cele două filme nu par a avea lucruri în comun, ambele vorbesc despre manipulare (manipularea unui ideal versus manipulare în vederea răzbunării orgoliului rănit), dar modul în care are loc dialogul, scoate în evidență un scenariu, în defavoarea celuilalt.

Din punctul meu de vedere, scenariul Leului în iarnă (1968) adaptat de James Goldman, din piesa sa omonimă, este net superior celui scris de James Vanderbilt și Jack El-Hai. Poate pentru că a trecut mai întâi prin rigurozitățile scenei de teatru, limitative din punct de vedere al compoziției. Așa cum am scris mai sus, ambele pelicule au la bază personaje istorice concrete, ambele au ca și distribuție, un grup de actori extrem de talentați. Cred că aici aș putea înceta introducerea, mi-am explicat destul motivația.

Aceasta este povestea ultimelor zile ale regelui Henric al II-lea al Angliei, duce de Normandia, cunoscut și sub numele de Plantagenetul. Nu te voi obosi dragă cititorule cu detalii despre anii vieții sau ai domniei sale. Aceasta este povestea ultimelor zile ale unui rege, dar pe care, ca spectatori, nu le simțim ca atare. Nu vedem un om de stat căzut la pat, scuturat de febra decrepitudinii, sau doborât de vreo lance sau pumnal mișelesc. Vedem povestea unui luptător, a unui soldat, a unui golan care toată viața sa nu a ținut cont de reguli și temenele. Vedem povestea unui om de acțiune, care atunci când a dorit ceva a și luat. A unui bărbat curajos care a ajuns, prin forța brațelor și a minții sale, dar și prin minciunile limbii și inimii sale, să stăpânească vaste teritorii din Vestul Europei și să fie temut de regi și prinți, chiar și de papă!

Vedem povestea unui om ambițios care a greșit, trădând iubirea soției sale, o femeie egală lui în putere, inteligență și vanitate. Iar leul acum trebuie să plătească pentru poziția pe care o ocupă.

În castelul său din Chinon, Henric al II-lea (Peter O`Toole) se pregătește să serbeze Crăciunul, împreună cu familia sa, dar și cu actualul rege al Franței - Filip al II-lea (Timothy Dalton), cu care dorește să clarifice anumite probleme de stat. Adevăratele sale motive însă sunt altele. Henric ar dori să să căsătorească cu Alais, sora lui Filip, dar încă este căsătorit cu Eleanor de Aquitania ( Kathrine Hepburn). Mai mult, deși rege, nu poate primi încă o dispensă de divorț din partea Papei, iar asasinarea Eleanorei ar însemna pierderea ducatului Aquitaniei, cea mai bogată provincie a Europei medievale. Așa că leul pune la cale un spectacol, față de toți. Își primește fiii mai mari - Geoffrey, duce de Bretania ( John Castle) și pe Richard Inimă-de-leu (Anthony Hopkins) cu binecuvântarea unui părinte iubitor.

Își primește soția, scoasă din arestul impus, cu iubire falsă și sărutări, indiferent la suspinurile și săgetările pe care inima mai tinerei sale concubine trebuie să le îndure. În îmbrățisări și salutări cordiale, dialogul dintre tată și fii săi, dintre soț și soția sa nu se rezumă decât la venin camuflat. Când Filip sosește ultimul, Henric trage, la propriu, pe toată lumea după el, într-un spectacol de mărire și pompă, dar hainele de vizon și purpură nu ascund decât găini și noroi.

Henric e obișnuit cu vulcanismul său. Iși proclamă cu voce tare dorința de a obține divorțul de Eleanor “de bunăvoie”, în schimbul eliberării sale din arest. Vrea ca John, mezinul său să-l urmeze la tron, căsătorit de formă cu Alais, căci tot Henric va fi cel cu care fata va împărți patul. Iar ca rege este obișnuit să obțină tot ce își dorește. Dar mașinațiunile sale, iubirea falsă, apoi amenințările, par să i se întoarcă înapoi, pentru că, în loc de 3 inamici despărțiți de ducate și teritorii, de ziduri de donjon și soldați, acum are sub același acoperiș un manunchi formidabil de vipere.

Eleanor este pe aceeași măsura ca Henric. Obișnuită cu puterea, la 26 de ani și-a părăsit primul soț, Louis al VII-lea, tatăl lui Filip de mai devreme, pentru leoninul Henric al Angliei. O amazoană are nevoie de un armăsar pe măsură, între picioarele ei, iar molatecul Louis nu a putut să se opună. I-a dăruit lui Henric cinci fii și trei fiice, dar doar Richard, Geoffrey și John au supraviețuit. Iar acum, scoasă din turnul său și purtată ca o podoabă de Crăciun, trebuie să îndure cu zâmbetul pe buze și cu limba ascuțită, între dinți, prezența aproape incestoasă a noii iubiri a soțului ei.

Mă trezesc pierzându-mă în povestea filmului deși scopul pentru care te-am adus astăzi lângă mine a fost să îți vorbesc despre dialog.

Secvența următoare este primul exemplu de bogăție verbală pe care din păcate nu am mai regăsit-o în celălalt film de săptămâna trecută.

Scena se petrece între două personaje, mamă și fiu, închisă în spațiul limitat al unei camere de piatră.

Eleanor: Deci...

Richard: Ei bine, am venit. Sunt aici. Ce doreai?

Eleanor: Doar să vorbim. Nu am mai fost singuri, noi doi, de cât timp? Să fie doi ani? Pari în formă. Războiul îți priește. Mă țin la curent... îți urmăresc toate măcelurile de la distanță. Stai jos.

Richard: Este o audiență, o îmbrățișare de noapte bună cu sărutări sau o ambuscadă?

Eleanor: Să sperăm că este o reuniune. Trebuie să fii atât de sever? Te-am chemat să-ți spun că îmi vreau dragostea înapoi, dar nu pot spune asta unei fețe ca a ta.

Richard: Dragostea mea, dintre toate lucrurile... la ce ți-ar folosi?

Eleanor: Ei bine, pentru ea însăși. Ce alt scop aș putea avea?

Richard: Tu să-mi spui, când ești pregătită.

Eleanor: Uneltesc mult, știu. Fac planuri și comploturi; așa își petrece timpul o regină în închisoare. Dar e mai mult de atât în mine. Nu pot să spun că îmi iubesc fiul și să fiu crezută?

Richard: Dacă aș fi în locul tău, aș încerca alt tip de atac. Nu am nicio revărsare de pasiune pentru tine; nu există nicio șansă să mă copleșești.

Eleanor: Ești un băiat plictisitor. Plictisitor ca un cântec de leagăn, la nesfârșit pe aceeași notă. Am renunțat la Biserică din plictiseală; pot face la fel și cu tine.

Richard: Nu vei renunța niciodată la mine, nici eu la Aquitania. Crezi că sunt motivat de iubirea pentru dealuri și văi?

Eleanor: Cred că o vrei înapoi. Ești atât de prefăcut încât nu poți cere apă nici când ți-e sete. Am putea încurca păianjenii în plasele pe care le țeseți.

Eleanor: Dacă sunt atât de vicleană, de ce nu pleci? Nu mai sta acolo tremurând în incertitudine. Iubește-mă, mielușelule, sau părăsește-mă.

Richard: Te-aș părăsi, doamnă, cu pură bucurie.

Eleanor: Plecarea este un act simplu. Pui piciorul stâng în față, apoi pe cel drept.

John (intrând): Mamă!

Eleanor: Liniște, dragule. Mama se ceartă.

John: Tata a terminat de lucrat la termenii tratatului.

Eleanor: Ce frumos.

O femeie vanitoasă, obișnuită cu ascunzișurile politicii de curte, încearcă să reaprindă dragostea fiului pe care l-a părăsit, forțată de soțul ei. Dar când limba iți este atât de obișnuită cu minciuna, cum poți demonstra adevărul?

În această a doua secvență pe care ți-o prezint, o femeie își cere dreptatea.

Eleanor: Tu vrei un rege drept fiu; tu mai poți face alții, eu nu mai pot. Crezi că eu vreau să dispar? Un singur fiu este tot ce mi-a mai rămas, iar tu poți să-l ștergi de pe hartă și tot pe mine mă numești crudă?

Eleanor: În acești zece ani, tu ai trăit cu tot ce am pierdut eu și ai iubit o altă femeie în tot acest timp... și eu sunt cea crudă?

Eleanor: Te-aș putea jupui ca pe o pară, iar Dumnezeu însuși ar numi asta dreptate!

Vulnerabilitatea Eleanorei e trăită! Simți dinții scrâșniți, nu neapărat din furie, cât mai degrabă din frustrarea pierderii inimii soțului ei. Simți mânile ei agâțate de gulerul hainei sale și blestemul care i se formează în inimă, un blestem just pe care chiar Divinitatea l-ar aproba.

Henric nu e mai prejos nici el. Când comploturile i se întorc înapoi, contrare, când simte că pierde jocul, durerea omului învins, un sentiment pe care nu l-a trăit până acum, iese la suprafața.

Henry: Viața mea, când va fi scrisă, va fi citită mai bine decât a fost trăită. Henry Fitz-Emperor, primul Plantagenet, rege la 21 de ani. Cel mai destoinic soldat al unei epoci destoinice. Și-a condus bine oamenii. I-a păsat de dreptate când a putut și a condus timp de 30 de ani un stat la fel de mare ca al lui Carol cel Mare. S-a căsătorit din dragoste cu o femeie de legendă. Nici în Alexandria, nici în Roma sau în Camelot nu a mai existat o asemenea regină. Ea i-a dăruit mulți copii…
Henry: … dar niciun fiu. Regele Henry n-a avut niciun fiu. A avut trei făpturi bărboase, dar i-a renegat. Nu sunteți ai mei! Nu avem nicio legătură! Vă lepăd! Niciunul dintre voi nu va primi regatul meu! Nu vă las nimic și vă doresc să fiți măcinați de toți copiii voștri și să muriți!
Henry: Băieții mei s-au dus. Mi-am pierdut băieții…

În timbrul vibrat al vocii lui O`Toole simți dezamăgirea, reală, a unui om care a realizat singurătatea viitorului său. Toate ambițiile sale, toate faptele sale de arme vor fi uitate după o generație sau două, pentru că fii săi, progeniturile sale s-au dovedit nedemne. Moștenirea sa, fizică și spirituală stă pierdută, în pumnalele pe care cei trei fii ai săi le au pregătite, gata să le împungă în spatele tatălui lor. E surprins de acțiunile fiilor săi, dar în același timp își realizează vina, pentru că tocmai trecutul său i-a modelat să fie așa.

Un prim fiu, pe care l-a clădit să fie om de arme, dar căruia nu i-a arătat și altceva decât răceala oțelului. Un fiu mijlociu, ignorat și pregătit mai degrabă pentru o viață de cancelarie sau preoție, dar care, în indiferența tatălui a descoperit o metodă, viclenia- trădarea, de a-și vedea dorințele împlinindu-se. Un mezin necopt, fizic și mental, un imbecil numai bun de marionetă.

Ultima secvență de dialog pe care ți-o propun are loc aproape de finalul peliculei și se petrece în pivnița castelului din Chinon, după ce Henric și-a arestat fii și soția, ca urmare a unei noi trădări. Incapabili să-i facă față fizic tatălui lor, cu pumnale și săbii, Henric le acceptă un compromis și îl numește totuși pe Richard succesor. Dar între Eleanor și el mai are loc o ultima scenă în care e evidențiată dantela subțire a unei iubiri care nu s-a stins niciodată, între doi coloși care merită o lume întreagă sub picioarele lor.

Henry: Vino aici. Nu vreau nicio femeie în viața mea.

Alais: Ești obosit.

Henry: Aș fi putut cuceri Europa, pe toată, dar am avut femei în viața mea. Pleacă, ieși afară!

(Pauză, Henry se răzgândește)

Henry: Vino. Ar fi trebuit să te ucid acum mulți ani. Tu m-ai adus aici, m-ai făcut să fac lucruri nebunești, m-ai secătuit.

Eleanor: Asumă-ți singur asta. Nu o pune în cârca mea. Ridică-ți povara și car-o singur. Eu pot. Pierderile mele sunt opera mea.

Henry: Ce pierderi? Eu sunt cel care nu mai are nimic.

Eleanor: Ți-ai pierdut munca de o viață? Provinciile nu înseamnă nimic, pământul e doar țărână. Eu aș putea accepta înfrângeri ca ale tale și aș râde; am făcut-o. Dacă ești distrus, e pentru că ești casant. Eu te-am pierdut pe tine și nu te mai pot avea înapoi niciodată.

Eleanor: Ești tot ce am iubit vreodată. Cristoase, tu nu știi ce înseamnă să nu ai nimic! Henry, vreau să mor.

Henry: Nu, nu vrei.

Eleanor: Henry, vreau să mor!

Henry: Te voi ține în brațe.

(...) Henry: Vei muri, știi asta. Într-o zi. Doar așteaptă destul de mult și se va întâmpla.

Henry: Suntem în pivniță, tu te întorci la închisoare, viața mea e irosită, ne-am pierdut unul pe celălalt... și tu zâmbești.

Eleanor: Acesta este modul meu de a înregistra disperarea. Există de toate în viață, mai puțin speranță. Amândoi suntem vii și, din câte știu, poate asta este speranța. Suntem creaturi ale junglei, Henry, iar întunericul ne înconjoară. Îi vezi în colțuri? Le poți vedea ochii? Ei îi pot vedea pe ai noștri.

Henry: Pot face față oricui.

Eleanor: Ar fi trebuit să fiu un mare prost să nu te iubesc.

Un bărbat și o femeie, amândoi prea mari, prea complecsi, prea nelalocul lor într-o lume de paie și întuneric, se iubesc și se trădează. Bărbatul se amăgește cu puterea oaselor sale, cu planurile sale de a avea un moștenitor nou, cu o altă femeie mai tânără și care îl iubește pentru ce a descoperit la bătrânețe. Poate o înțelepciune asupra lumii, poate adevărata putere.

Femeia pe care a părăsit-o, în schimb, neimpresionată de tumultul inimii sale de soldat, rănită de abandon, plănuiește să-l facă să plătească cu vârf și îndesat. Otrava inimii ei picură încontinuu prin cuțitele fiilor săi credincioși, pe care îi folosește ca pioni în răzbunarea către soțul infidel. Dar chiar își dorește răzbunarea aceasta? Sau își vrea bărbatul înapoi, așa cum vrea să dea timpul înapoi, într-o vreme mai simplă? Oare și pentru ea răzbunarea nu e doar o amăgire a puterii?

Nuremberg (2025) nu a fost pentru mine o poveste suficient de convigătoare, pentru că personajele sale nu au părut vii, cu adevărat. Oamenii au pasiuni, frici, nevoi, păcate, iar ele respiră în dialogul purtat. Manipulatorul nu e doar un bărbat care zâmbește prietenos ci și cineva care poate să te facă să de îndoiești de lacrimile și dragostea sa.

Prin postura sa, Henric se asemuia unui boxer, cu gâtul băgat printre umeri, gata să primească următoarea lovitură, cu picioarele bine înfipte în pământ. Iar Richard, cu spatele drept, părea să ceară în orice scenă, ce era de fapt a lui.

Goring domina prin dimensiunile sale cadrul, dar nu a reușit să îmi transmită “viața” din corpul său uriaș. Frustrarea așteptării, îngrijorarea, speranța în victorie.

Prin tonul discursului său Henric se fixează în mijlocul celorlalte personaje ca dominator, ca stăpân. Eleanor demonstrează diplomație cu două tăișuri și o cunoaștere a psihicului uman, poate mai bine decât psihologul Kelley.

Data viitoare când ai timp, aș vrea să alegi să asculți filmul acesta. Să tragi draperiile care dau înspre oraș, să pui telefonul pe silențios și, dacă te descurci bine cu engleza, să inchizi ochii și să asculți vocile actorilor. Să te lași scăldat de un râu proaspăt și nou de poezie.

Aproape Shakespeare, în mod categoric O`Toole și Hepburn.